De același autor
Draga F. (Ierusalim)... . Ce te scoate din fire este faptul ca emit opinii despre o situatie pe care n-o traiesc, nu stau sub bombe, sunt ferit de calamitati. Ar trebui de aceea sa tac, sa nu repet decat cuminte interpretarea ta si a oficialitatii din Israel (care ar detine monopolul adevarului in aceasta privinta). Aici sta nodul nepotrivirii noastre. Cine nu e de acord cu tine devine inevitabil un individ confuz, haotic, pana la urma iresponsabil. Lucrurile merg insa si mai departe. Ca sa ma explic despart doua aspecte: opinia despre fondul real al problemei si tratamentul la care e supus interlocutorul.
Ca ne deosebim in aprecieri e clar. Eu incerc sa te inteleg, sa respect punctul tau de vedere, cu toate ca nu-l impartasesc decat foarte partial. La tine nu se remarca vreun semn ca inregistrezi pe celalalt cu punctul lui de vedere.
Ma simt ca un ciumat, un ins intrat sub influenta unei forte malefice. Cine este aceasta forta? Se ghiceste usor: presa infama occidentala. Facandu-ma purtatorul ei de cuvant, slujesc o cauza rea, sunt captivul ei, nu mai pot vedea altfel. Amicul nostru comun, R., ma numea un mercenar, dar nu preciza cine ma plateste, pentru tine sentinta asupra mea nu e prea diferita. Netraind conditia grea a localnicilor, informandu-ma doar din lectura ziarelor Vestului (vandute cu toptanul arabilor), sunt o marioneta. Cutez (ce indrazneala!) sa critic si masuri ale guvernului din Ierusalim si ma dezvalui in acest fel ca un tradator de neam. Cand imi exprim indignarea fata de atacurile teroriste ale palestinienilor si le numesc ticaloase, e privita cu indoiala sinceritatea mea. Preiau jocul ipocrit al unor gazete de aici, orbite de ura lor impotriva Israelului. Marturisesc ca acest mod de a discuta nu-l mai port suporta.
Alb si negru - un antagonism prea rudimentar
Tabloul schitat pare efectul unei halucinatii. Ca presa libera din afara granitelor Israelului e toata partinitoare, imorala, ca ascunde voit adevarul ca sa satisfaca pe cei care au cumparat-o - aceasta viziune provine dintr-o gandire aberanta. Imi imaginez scena in care gazetarii ageri, scrupulosi, care se falesc cu obiectivitatea lor, stau la rand in fata unui ghiseu sa incaseze banii, petrodolarii murdari. Nu neg ca ici-colo se mai strecoara in relatari accente nedorite, nascute din lacune de informare sau din sovaieli, dar nimic nu justifica invinuirea generalizata, jignitoare si falsa. Imi lipseste o explicatie rationala pentru rastalmacirea lucrurilor si nu pot sa ocolesc supozitia ca transferul de culpa e mai mult un sindrom al unei societati care nu mai vietuieste normal. Ea simte nevoia unei autoincrederi peste margini, a unei exaltari, care pregateste calea spre o forma de fanatism. E bizara convingerea ca toti ceilalti sunt pe o pista gresita, fiind coruptibili, si numai un neam predestinat (alaturi de America) apara linia adevarului. El devine in acest fel detasamentul de avangarda al omenirii, o stavila inaltata in fata barbariei. Repet ca, dupa aceasta interpretare, lumea civilizata e de fapt in ratacire, cazuta prada diavolului, in speta molimei unui islamism salbatic.
Conform planului de restabilire a linistii, s-a acceptat o incetare a focului pe timp de trei luni, act semnat si de organizatiile extremiste. Pactul a fost incalcat de mai multe ori, mai intai de Israel, care a organizat executii fara judecata ale conducatorilor teroristi. La aceste interventii au reactionat gruparile extremiste in stilul lor odios. Guvernul din Ierusalim sustine ca n-a semnat pactul, ca el ar fi valabil numai intre palestinieni. E un sofism! De ce nu isi impune guvernul Sharon putina rabdare, amanand masurile de reprimare pana se incheie pauza convenita? Nu e incapatanarea sa de a lovi capii extremistilor o atatare a conflictului, cata vreme organizatiile agresive pastreaza totusi un armistitiu? Stiu ca se sustine ca palestinienii folosesc acalmia pentru inarmare, dar atata vreme cat Israelul e blindat militar formidabil si America atotputernica se afla in apropiere, de ce nu se admite riscul unei pauze? S-a vazut ca o alta cale de aplanare a conflictului nu e de gasit. Alternativa ar fi doar escaladarea violentei de ambele parti si in special navala neintrerupta a atentatelor bestiale care spulbera linistea oamenilor. Daca pauza s-ar fi mentinut, s-ar fi schitat treptat si semne de indeplinire a planului aprobat in comun.
Care e rostul unei compromiteri?
S-a ivit o persoana, Abbas, care e dispusa sa actioneze pentru crearea conditiilor cerute. Daca Israelul nu respecta punctele acordului pe etape, nici seful guvernului palestinian nu detine mijloacele de a porni actiunea de supraveghere si treptata eliminare a extremistilor. El risca altminteri un razboi civil. Situatia s-ar modifica daca ar putea arata populatiei proprii concesii majore efectuate de Israel: desfiintarea unui numar de colonii (nu numai din cele ilegale), scoaterea din temnita a unei cote mai mari de detinuti, retragerea efectiva din orase, initierea unor proiecte de cooperare industriala, comerciala, culturala cu rezultate imediate. Sunt etape ale programului ratificat. Daca palestinienii se infatiseaza in ochii lumii ca o masa bantuita de ura, care aplauda izbucnirile teroriste - acesta este un rezultat si al vinii statului evreu, care nu se straduie sa alunge mizeria si lipsa de perspectiva din centrele subnutrite. Nu stiu cui i-ar fi de folos demontarea si a acestui Abbas dupa boicotarea lui Arafat. Acesta, oricate minciuni ar fi spus si cate fraude ar fi facut, este adorat de populatie si o data antrenat in procesul de pace ca un partener egal sub controlul Israelului si al Americii ar fi putut de mult sa ajute la ameliorarea lucrurilor. Imi aprind paie in cap, caci nici Sharon, nici Bush nu vor sa trateze cu Arafat, scapand din mana o carte pe care au jucat, nu fara succes, fostii presedinti ai Americii.
Nu sunt numai eu cel care prezinta excesele guvernului israelian. Am citit un scurt articol al lui Amos Oz, un scriitor de renume nu numai local, tradus in multe limbi, articol in care se preciza ca exista acum doua feluri de extremism care trebuie abandonate, cel palestinian si cel israelian. Atata timp cat nu se recunoaste asta de ambele parti, pacea n-are o sansa. La tine si la altii nu observ vreo detasare de radicalismul unora din guvernul de la Ierusalim la care se refera Amos Oz. El il citeaza si pe Sharon si asaza pe acelasi plan al culpei extremismul israelian si cel al palestinienilor.
Cum s-au indreptat coordonatele?
Razboiul din Irak a schimbat si datele situatiei in zona. Cred ca in secret America a avertizat organizatiile extremiste: daca nu inceteaza dezmatul crimei, ele pot avea soarta lui Saddam, armata americana ar intra in forta, introducand ordinea tunului. Probabil de aceea aceste organizatii n-au respins acordul de incetare a focului. America e un garant al securitatii Israelului si de aceea temerile ca palestinienii vor sa arunce pe evrei in mare sunt absurde. In loc ca Israelul sa profite de prezenta in apropiere a americanilor si sa fie mai generos si mai constructiv, el intretine vechea politica de blocada, cu doar mici exceptii. Poti cita iar discursuri solemne in care se afirma ca Israelul nu da nici un pas inapoi si cei care asculta se imbata cu iluzia tariei inexpugnabile. Consecinta? Palestinienii vor suferi pierderi uriase, dar nici Israelul nu va iesi de sub zodia spaimei si a nesigurantei, caci pe aceasta cale a infruntarii nu exista un invingator.
Sunt convins ca multi palestinieni doresc convietuirea cu evreii, dar in conditii de egalitate civica si de prosperitate de ambele parti. Mai persista fanatici care nu pot fi indreptati. Nu se intrevede insa o alta posibilitate de a le reduce inraurirea decat ameliorarea conditiilor de viata si ridicarea compatriotilor la rang de cetateni cu aceleasi drepturi si posibilitati. Din pacate, o parte a populatiei evreiesti se resemneaza acum la ideea ca palestinienii trebuie pusi sub cnut sau eliminati din pricina actelor marsave infaptuite. Mai ales inmultirea sinuciderilor si omorarea nenumaratilor nevinovati a marit aversiunea si de aici hotararea de a ridica o bariera in calea hoardei. Numai ca teritoriul apartine de drept, si nu ca un compromis al Israelului, ambelor popoare. Nu se poate zidi un viitor fara prezenta alaturi a celuilalt, care trebuie ajutat sa depaseasca stadiul saraciei, al degradarii, al disperarii. Imi amintesc ce imi spunea o talentata poeta din Haifa la Neptun: "sa fie azvarliti toti peste bord". Ea are doi fii in armata si pot deduce cum a ajuns la aceasta impietrire. Nu o judec, regret ca intelectuali de seama pot fi atat de ostili deschiderii.
O prejudecata indaratnica mereu in alte variante
In lume s-au extins formele de antisemitism in ciuda progresului civilizatiei. Ne intampina un antisemitism de structura elementara, indaratnic, de neinteles. Ca argumente sunt raspandite tot felul de teorii (evreii sunt patronii finantei mondiale, ei au implantat comunismul, la origini sunt vinovati de uciderea lui Iisus). La acest val de obscurantism nu poate raspunde decat o ordine democratica, care e axata pe drepturile omului, pe starpirea intolerantei si a xenofobiei. E o evidenta ca guvernele statelor occidentale nu incurajeaza sovinismul, ura rasiala e pedepsita prin lege, in presa si la televiziune e interzisa propaganda antisemita. Din cand in cand mai tasnesc rabufniri pentru ca terenul subteran este favorabil. As putea sa prezint pe larg fenomenul cu etapele lui in Germania, unde acum in mod intemeiat scriitori talentati (Martin Walser, de pilda) s-au trezit condamnati public, fiindca s-au demascat ca rasisti. Odata divulgate, manifestarile respective sunt respinse sever. Se intampla insa si procesul invers, un lucru regretabil, tendinta unor evrei de a raporta totul la antisemitism, de a utiliza arma tolerantei ca o prigoana impotriva celor care schiteaza o minima rezerva, fara a fi in nici un fel tributari prejudecatilor primitive.
Aici survine si aspectul discutat inainte. Cu tot ce a adus bun Israelul prin dovedirea puterii evreilor de a rezista ca natiune infruntarilor si de a construi democratic o lume noua - mai razbate uneori la Ierusalim si Tel Aviv o atitudine rigida, aroganta de neintelegere fata de alt popor, considerat inferior. Aceasta forma de inchidere superioara intr-o colivie de aur nu contribuie la eradicarea antisemitismului. Din nefericire, si in tarile occidentale, contrar pozitiei guvernelor respective, ia proportii un antisemitism popular, care cere o instituire a unei carantine pentru Israel. In loc ca unii reprezentanti ai statului iudeu sa fie nelinistiti de raspandirea acestei psihoze, ei imping totul sub capacul urii rasiale. Pentru ei Sharon si cei din jur nu gresesc niciodata si nu e analizat autocritic comportamentul guvernului. Cu atat mai uimitoare e imprejurarea ca locuitorii din Tel Aviv si Ierusalim injura cu foc guvernele din Vest, cu toate ca statul primeste un ajutor imens financiar si pe alte planuri tocmai de acolo. Contrastul e dus pana la ridicol: prim-ministri si presedinti din Vest sunt decorati cu cele mai inalte ordine israeliene, imbratisati public - aceiasi sunt si tinta unor atacuri dispretuitoare. Iata aspecte care se cuvin corectate, nu numai din partea Occidentului, ci si din partea statului evreu.
E nevoie si de un jandarm
Revin la scutul protector al Americii. Cu un instinct exact, presedintii de la Casa Alba au sesizat in ultimul deceniu ca relatia cu statul iudeu implica in parte o abatere de la criteriile aplicate obisnuit. De ce? Fiindca e vorba de unica portiune sub zodia democratiei in intreaga regiune, restul fiind la cheremul unor dictatori si aiatolahi. Evreii au trecut prin Holocaust, ei revendica privilegiul de necontestat al unei existente sigure. Toate acestea nu trebuie sa permita, fireste, o siluire a adevarului sau o persecutare a adversarilor din zona.
Spunand aceste lucruri, ma incumet sa ma distantez intr-un singur paragraf de actuala politica externa promovata de Washington. Deoarece nimeni nu poate tagadui faptul ca Bush, ca si Clinton, sunt prieteni loiali, deasupra oricarui dubiu, ai Israelului, tocmai ei dispun de autoritatea de a frana si unele excese care transpar la Ierusalim. Ma gandesc astfel la tendinta care razbate cateodata de a adopta o postura de stapani, in fata carora cealalta populatie n-are voie sa cracneasca. Neplacuta aroganta, care sare in ochi in acele circumstante, se bizuie pe doua componente: certitudinea ca doar solutia militara e eficace si apoi ca poporul ales are intaietate apriorica gratie naturii sale mesianice. Pentru diminuarea acestui inceput de delir de grandoare ar trebui sa se mobilizeze mai activ Statele Unite ale Americii. Precizez, daca mai e necesar, ca subscriu la tot ce intreprind politicienii si diplomatii de peste ocean in scopul anihilarii terorismului (bunaoara, dirijarea actiunilor din Afganistan, din Irak, din alte colturi ale planetei).
Dupa ce s-a prabusit ca supraputere imperialismul rus, America a ramas pe glob fara un rival de un calibru echivalent. Ea nu se poate retrage in izolare, nutrind iluzia ca menirea ei nu mai e actuala, ca s-a instaurat pentru totdeauna pacea si ordinea universala. In mod paradoxal, absenta vechiului vrajmas n-a stins totusi posibilitatea altor pericole (ba pe unele le-a si declansat poate). Desi economia de piata a invins mecanismul de comanda centralizata, iar parghiile democratiei au surclasat sistemul cladit pe dictatura, teroare si discriminare - iata ca au prins cheag pe neasteptate alte nuclee de tulburare. Se intampla un fenomen de necrezut. In ciuda dovezilor izbitoare ca America beneficiaza de o forta economica uriasa si de o armata inzestrata tehnologic la nivelul celor mai mari performante, asadar in ciuda acestui decalaj fata de restul lumii, rasar sfidari zgomotoase, lipsite de logica, dar uluitor de periculoase. Sefi ai unor state marunte, cu resurse minuscule in comparatie cu America, isi inchipuie ca o pot contracara si hartui. Ei se reazema pe un aparat despotic, care a inlaturat orice opozitie si uzeaza la maximum de indoctrinare, de fixatii religioase, de forme de agitatie isterica, molipsind multimi nepregatite.
Cat a durat faza de bipolaritate, ambele supraputeri puteau inspecta sfera lor de patrulare si atenua, chiar in interesul lor, focarele prea incendiare. Acum dusmanul parvine difuz, nu se restrange la un teritoriu, nu tine seama de nici o restrictie (ca, de exemplu, echilibrul in santajul reciproc atomic de alta data). El instiga cele mai elementare resorturi. Nu afirm ca totalitarismul sovietic ar fi fost mai inofensiv, dar oricum era mai previzibil si asculta de unele considerente rationale pana si in ciocnirea in forta. Recent, sub pavaza obscurantismului, s-a conturat insa primejdia cea mai grava: plantarea gruparilor extremiste brutale pe o sursa a dotarii nucleare. Terorismul in posesia armelor distrugatoare in masa, aceasta amenintare e de natura sa ravaseasca tihna pe glob. Ca sa previna raul, ca sa-l juguleze, sa-l starpeasca din fasa, America e obligata sa-si asume si functia ingrata de jandarm mondial. Urgenta unui program de profilaxie si de retezare din radacini a virusului nu e inca prea bine perceputa de o serie de oameni politici din Vest (Germania si Franta) care scot in vileag brusc predispozitii antiamericane. In sprijinul obstructiei lor derutante invoca vechea legalitate stabilita in dreptul international (rolul ONU, unanimitatea in Consiliul de Securitate, incercarea de a taragana sanctiunile, mizand pe o lenta si intortocheata diplomatie). In afara de sabotarea masurilor care pot da randament (cele initiate de la Washington), ei utilizeaza o retorica sterila, deoarece e vaduvita de o capacitate de impunere a vointei, in special de resurse armate corespunzatoare. Din aceste motive ader la traiectoria lucida si neinduplecata a administratiei americane. Regret doar ca tocmai pe baza raporturilor extrem de cordiale, pe aceeasi lungime de unda, stabilite cu guvernul Sharon, Bush nu corecteaza o anume reactie rigida si unilaterala a aliatului sau (prea des Israelul demonstreaza ca stie sa traga bine cu arma si ca ignora celelalte laturi ale intelegerii intre natiuni).
Intr-o mana pusca, in cealalta floarea fraternizarii
In aceasta ordine de idei, sunt incredintat ca in optiunea sa pentru un razboi impotriva Irakulul, presedintele Statelor Unite a intrezarit printre alte obiective si sansa ruperii ciclului infernal si a aplanarii conflictului din Orientul Apropiat. Nu e un efect al hazardului ca, dupa infrangerea lui Saddam, Siria sau Iranul au devenit mai conciliante, au coborat tonul, au admis unele sugestii de impacare, de teama sa nu provoace o infruntare deschisa si sa repete experienta esecului din Irak. Si extremistii palestinieni par predispusi, cum am subliniat, sa aprobe unele derogari de la pretentia lichidarii statului Israel si manifesta o oarecare flexibilitate. Chiar daca ramanem treji si observam ca unele semnale semnifica mai curand o aparenta decat o schimbare reala, nu putem omite ca intra in functiune o dinamica in favoarea instaurarii unei acalmii. S-au faurit, prin urmare, conditii care ingaduie guvernului de la Ierusalim sa raspunda cu mai putina indarjire (nu numai decat pe formula: dinte pentru dinte...). De pe platforma castigata prin victoria Americii in Irak si Sharon ar putea manifesta mai multa rabdare, generozitate si lipsa de graba in razbunare. Nu pledez pentru scaderea vigilentei si pentru renuntarea la duritate, ci pentru combinarea lor cu oferte tentante care sa urneasca situatia poporului palestinian din impas. Cu cat se va apropia termenul de intemeiere a statului palestinian si cu cat oamenii aflati acum pe pragul pauperizarii totale se vor gasi mai integrati in proiecte de cooperare, cu perspectiva unei evadari din intepenirea inapoierii - cu atat se va destrama in acel cadru geografic si urata reputatie, datorita asasinatelor, a gruparilor teroriste. E adevarat ca omorul nu e doar un produs al mizeriei, exista multe exemple recente de asasini musulmani crescuti in familii instarite, trecuti prin universitati, purtati insa de o isterie a razbunarii odioase, cu sacrificiul propriei vieti. Nu se poate nici omite faptul ca organizatiile extremiste palestiniene, ca Hamas, cultiva pe langa ideologia crimei si o larga asistenta caritativa, prin care cauta sa obtina adeziunea fidela a oamenilor in nevoie. Ca sa se curme legaturile viicioase, institutiile statului evreu ar trebui sa implineasca masiv si sarcinile ajutorarii celor sinistrati si ale redresarii lor fizice si morale.
Imi dau seama ca am lungit exagerat o paranteza (despre platosa cu o infatisare noua pe care o asigura America). M-am straduit sa arat ca dezlegarea rebusurilor nu se poate realiza numai in perimetrul strict local, ci presupune o conexiune mai larga, o antrenare in constelatiile statornicite interstatale, fundamentate pe principii care si-au probat valabilitatea...
Heidelberg, septembrie 2003
