De același autor
Dictatorii rămân printre noi, chiar şi atunci când n-am fost contemporani cu ei şi există mai multe explicaţii pentru perpetuarea lor.
Comparaţia dintre manifestările maraton din ianuarie 2012 şi răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu din decembrie 1989, pe care o fac reprezentanţi ai intelighenţiei autohtone sau oameni politici, sugerează fie că distorsiunea faptelor este cauzată de memoria limitată şi selectivă, fie că distorsiunea este determinată de interese imediate. Această comparaţie care se face la peste 20 de ani de la căderea dictaturii poate avea efecte de stradă doar într-o ţară amnezică, unde oamenii nu-şi pot aduce aminte s-au pur şi simplu nu au ştiut niciodată că, în perioada comunistă (1945-1989), numărul deţinuţilor politici şi al deportaţior a depăşit un milion, că din 1966, când regimul Ceauşescu a lansat „politica demografică“, peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor clandestine, că, vreme de 45 de ani, în România a existat un singur partid care avea un braţ înarmat foarte eficient: Securitatea, instituţie pentru care lucrau aproape jumătate de milion de români.
Amnezia a funcţionat mereu într-un singur sens: au fost uitate crimele comunismului, dar nu şi dictatorul, pe care mulţi îl regretă. Cei care rămân ataşaţi de Nicolae Ceauşescu sunt nu doar cei care i-au fost contemporani şi care au beneficiat de politicile sale sociale, ci şi jumătate dintre elevii născuţi în România de după 1989. Adolescenţii autohtoni susţin în proporţie de 56% că în perioada regimului se trăia mai bine. 71% dintre ei cred chiar că respectul faţă de lege era mai mare, iar 25% recunosc că n-au învăţat la şcoală nimic despre comunism. Empatia remanentă, transmisă în familie, îl face pe Nicolae Ceauşescu un preşedinte simpatic, cu realizări serioase, la fel cum tot mai mulţi tineri germani se regăsesc în Adolf Hitler şi un sondaj făcut de un institut din Viena arată că unul din zece tineri spune că Hitler „a făcut şi multe lucruri bune“. Aproape 20% dintre tinerii austrieci consideră că „evreii au acum, la fel ca în trecut, o influenţă prea mare asupra economiei mondiale“. Datele Institutului de Cercetări Criminologice din Hanovra, care a făcut un sondaj printre tinerii de 15 ani, au scos la iveală că 5% dintre adolescenţii germani aflaţi la această vârstă sunt membri în organizaţii neonaziste, dublu faţă de tinerii activi politic în partidele democratice, că 14% sunt rasişti, iar 30% xenofobi. Întrebarea despre Hitler nu a mai fost pusă, dar răspunsurile tinerilor sugerează că destul de mulţi dintre ei l-au ales ca idol. Dictatorii rămân printre noi, chiar şi atunci când n-am fost contemporani cu ei şi există mai multe explicaţii pentru perpetuarea lor.
Regimul instaurat în România imediat după lichidarea cuplului Ceauşescu ar fi trebuit să fie „un despotism luminat“, după cum spunea Ion Iliescu, primul preşedinte român postcomunist. Membru al nomenklaturii, Iliescu şi-ar fi dorit după căderea lui Ceauşescu o „democraţie originală“, după cum o numea în ianuarie 1990, în care el, ca preşedinte, să conducă un fel de perestroikă întârziată. Intenţiile sale în acest sens erau evidente, încă de la discursul susţinut la televiziunea publică pe 22 decembrie 1989, înainte de executarea lui Nicolae Ceauşescu: „Trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată. Să se vadă că aici se face ordine, cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii. Cu participarea activă a poporului, şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti. N-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară“. Ambiţia lui Ion Iliescu era doar să fie succesorul lui Nicolae Ceauşescu, de aceea în cei zece ani cât a stat la putere a blocat arhivele comunismului şi accesul la dosarele Securităţii.
În România, frica de exorcizare a fost în primii 20 de ani după căderea dictaturii frica elitei politice şi economice, fiindcă foşti informatori şi colaboratori ai Securităţii au ocupat în aceşti ani locuri importante în politică, administraţie şi mass-media. Foşti ofiţeri ai poliţiei politice ceauşiste s-au camuflat după 1989 în oameni de afaceri, politicieni, diplomaţi sau agenţi secreţi reformaţi, jucând roluri distribuite cu grijă de un regizor nevăzut. Foşti activişti de frunte ai PCR şi UTC au încercat în aceşti ani să îmbrace haine democratice devenind miniştri, parlamentari sau chiar şefi de stat. Relaţiile regimului comunist s-au perpetuat, constituind o reţea complexă de promovare şi susţinere a „foştilor“. Aceştia au acaparat principalele poziţii de decizie începând cu 1990, reuşind să blocheze reformele economice, restituirea proprietăţilor, deschiderea dosarelor Securităţii.
Din motive cu totul diferite, în Germania, elita care nu a colaborat cu naziştii era, însă, la fel de temătoare, iar la 5 mai 1946, Konrad Adenauer, viitorul cancelar, critica public măsurile de denazificare, cerând ca „tovarăşii de drum nazişti“, să fie lăsaţi în pace. În opinia lui, denazificarea nu folosea la nimic, dura prea mult şi risca mai degrabă să ducă la conflicte şi să exacerbeze naţionalismul, decât să-i convingă pe germani să se căiască.
Imposibilitatea punerii în aplicare a lustraţiei a amânat modernizarea României cu 20 de ani. Diplomaţia, procuratura, magistratura, serviciile secrete, clasa politică au rămas cu lesturile dictaturii. Oamenii lui Ceauşescu au condus, chiar dacă nu întotdeauna din prim-plan, principalele instituţii ale ţării, până când aceştia au ieşit în mod natural din scenă. Procurori cu crime la activ au condus Parchetul General până la intrarea României în UE, ofiţeri ai fostei Securităţi au pândit şi boicotat aderarea la NATO, iar primii capitalişti autohtoni au fost cei care, ca fondatorul Antenelor, au avut pe mână fondurile fostului dictator. //
