Câteva momente controversate din mandatele lui Traian Băsescu

Sebastian Lazaroiu 20.12.2014

De același autor

De ce s-a certat cu Tăriceanu? De ce nu și-a dat demisia în cinci minute? De ce a acceptat să guverneze cu PSD? De ce s-a retras Stolojan? De ce a anunțat tăierea salariilor în 2010? De ce l-a desemnat pe Ponta premier? A refuzat într-adevăr să boicoteze referendumul din 2012? Iată câteva întrebări, la care, dacă aveți răbdare, puteți găsi răspunsuri mai jos.

 

Ruptura de Tăriceanu (2005)

 

Am auzit destui apropiați ai președintelui care considerau ruptura de Tăriceanu și PNL, din perioada 2005-2007, o greșeală. Conflictul a apărut timpuriu, chiar la în­ceputul mandatului, dar a fost ținut, pe cât posibil, departe de ochii publicului, pentru simplul motiv că mai erau de negociat câ­teva dosare grele cu Uni­u­nea Europeană înaintea ade­­rării de la 1 ianuarie 2007. Stabilitatea politică și nevoia unui Executiv func­țional erau priorități ab­so­lute pentru România.

 

Alianța D.A. PNL-PD, care l-a sprijinit pe Tra­ian Băsescu pentru funcția de pre­șe­din­te, pierduse alegerile, dar, printr-un ar­tificiu de aritmetică parlamentară, șeful sta­tului reușise să încropească o coaliție majoritară care excludea PSD.  Soluția „imo­rală“ se numea Dan Voiculescu.  So­lu­ția „morală“ se numea Călin Popescu-Tă­riceanu. Prima era imorală pentru că Voi­culescu fusese un aliat de nădejde al PSD de-a lungul anilor. Cea de a doua era mo­rală pentru că Traian Băsescu a considerat că trebuie să își onoreze un angajament față de partenerii liberali. În realitate, ni­ciunul dintre cele două personaje nu avea ce să caute într-o guvernare cu obiective ambițioase de reformă a instituțiilor.

 

Foto: Mediafax

 

În mod nerealist, Traian Băsescu a cerut, la puțin timp după instalarea guvernului, alegeri anticipate. Ceea ce ar fi însemnat ca Tăriceanu să demisioneze și o ma­jo­ri­tate parlamentară să voteze de două ori îm­potriva unor nominalizări ale pre­șe­dintelui. Evident, o naivitate. Intenția pre­ședintelui era de a obține o majoritate so­lidă, „curată“, care să-i sprijine pro­iec­te­le. Alianța D.A. era cotată la peste 50% în sondaje după câștigarea alegerilor pre­zi­den­țiale. Ceea ce puțini înțelegeau la mo­mentul respectiv, inclusiv Traian Băsescu, este că un demers constituțional, care să ducă la alegeri anticipate, nu depindea de o decizie a unor grupuri politice ma­jo­ri­ta­re, ci de fiecare parlamentar în parte. Or, fiecare parlamentar luat în parte n-avea ni­ciun chef de altă campanie electorală, alți bani, alte obligații. Valabil și astăzi, ca și atunci.

 

Presat cu proiectul anticipatelor, Tă­ri­cea­nu și-a văzut amenințat fotoliul de la Palatul Victoria și a găsit rapid susținere în propriul partid, dar și în partidele de opoziție, PSD și PRM. Adevărul este că Tă­riceanu a dat semne de la început că nu e dispus să joace pe alte coordonate decât cele consacrate deja de clasa politică. Bi­lețelul, trimis în martie 2005, în care îi ce­rea lui Băsescu să-l salveze pe prietenul Patriciu a fost dovada că premierul de atunci nu avea nici cel mai mic gând să pu­nă interesele României deasupra in­te­re­se­lor cercului său de afaceri. Reamintesc că era perioada în care aderarea României la Uniunea Europeană depindea de ri­di­ca­rea stegulețelor roșii din dosarul Justiție și Afaceri Interne, ceea ce însemna inclusiv scoaterea justiției de sub influența po­li­ticului.

 

Putea evita Traian Băsescu ruptura de Tă­riceanu și PNL? Greu de spus. E clar că proiectul nerealist al anticipatelor a creat o amenințare pe care au resimțit-o mai mult liberalii și Tăriceanu, în particular. Patriciu, încă influent în deciziile PNL, simțea cum se apropie fu­nia de par în dosarul Rom­petrol (în mai 2007 fusese chiar arestat pentru 48 de ore). Voiculescu, și el cu multe dosare pe rol și, în plus, deconspirat în 2006 ca turnător al Securității, își făcuse din Traian Băsescu ținta su­pre­mă. Tăriceanu și liberalii și-au găsit, așa­dar, repede aliații împotriva a ceea ce ei percepeau ca o amenințare din partea pre­ședintelui și o parte din apropiații săi din PD. Ruptura din 2007, imediat după anun­țul oficial al aderării României la Uniunea Europeană, a fost doar o formalitate.

 

Un liberal mi-a prezentat cândva povestea cam așa: Băsescu l-a aruncat pe Tăriceanu în brațele lui Patriciu și ale PSD. Dacă nu s-ar fi simțit amenințat, altul ar fi fost cur­su­l evenimentelor. Astăzi e mai ușor pen­tru noi toți să avem o evaluare a lui Tă­ri­ceanu. Un om politic lipsit de valori și re­pe­re, preocupat doar de propria funcție. Ini­țial, oponent al USL, pentru că nu era nimic pentru el acolo, ulterior fondatorul USL 2.0, pentru a-și menține funcția de șef al Senatului. Parcă episodul 2005-2007 capătă mai mult înțeles astăzi.

 

Demisia în cinci minute (2007)

 

Cu câteva zile înainte ca parlamentul să se întrunească și să voteze suspendarea lui Traian Băsescu, acesta a avut o conferință de presă în curtea Palatului Cotroceni, în care amenința majoritatea formată de PSD, PNL, PRM și UDMR cu propria de­misie, în caz că votul va fi favorabil sus­pendării. După ce votul s-a consumat, Traian Băsescu a dat înapoi, spre ușurarea susținătorilor săi și spre disprețul ad­ver­sarilor politici, care au văzut în asta un semn de supremă slăbiciune: tocmai pu­ternicul Traian Băsescu s-a răzgândit.

 

Ca să înțelegem „răzgândirea“ lui Traian Bă­sescu ar trebui să înțelegem mai bine con­textul. Apele se separaseră de ceva vre­me. Sistemul de până atunci, prin re­pre­zentanții săi, PSD, PRM, PC, aripa liberală Patriciu (aripa liberală Stoica deja făcuse pasul spre Traian Băsescu), dorea protecție și conservare. Pentru a continua să susțină reformele din programul său politic, Tra­ian Băsescu avea nevoie de majoritate în parlament. Războiul cu sistemul se purta de pe poziții inegale, având în vedere că ma­joritatea trusturilor media pusese deja tunurile pe președintele în funcție, pre­zentat publicului ca un scelerat conflictual care face rău țării și poporului. Deja ce­lebra scenă a „bilețelului roz“, prost ju­ca­tă și interpretată, se întorcea mediatic îm­potriva președintelui.

 

Alegerile erau abia în 2008, delimitarea de sistemul conservator era obligatorie (de altfel, PD fusese scos de la guvernare), iar Traian Băsescu avea nevoie de o re­în­căr­care populară. Mai mult decât atât, avea nevoie să pună în evidență foarte clar forțele combatante. Patriciu, Voiculescu, Va­dim Tudor nu erau deloc niște per­so­naje populare și era important să fie vă­zuți în același loc împreună cu partenerii lor politici. Suspendarea din funcție și un referendum de demitere erau atunci vitale pentru Traian Băsescu. Într-un sondaj rea­lizat în ianuarie 2007 (eram încă la CURS, nu venisem la Cotroceni), când încă osti­li­tățile nu începuseră, 75% dintre români ar fi votat împotriva demiterii la un even­tual referendum. Așadar, potențialul pre­ședintelui de a câștiga masiv la re­fe­ren­dum era uriaș.

 

Adversarii președintelui și-au dat seama că demersul putea fi sortit eșecului, ba chiar le putea aduce o pierdere substan­țială de imagine. Cu puține zile înainte de votul din parlament se făceau deja calcule pentru oprirea procesului printr-un vot controlat, la limită, împotriva suspendării. Ar fi fost ca un avertisment dat preșe­din­te­lui că „poporul“, prin reprezentanții lui, îi cere să-și bage mințile în cap. Pe de altă parte, adversarii știau că nu vor avea viață ușoară cu Traian Băsescu și că era esențial să scape de el în cel mai scurt timp.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/slider5/foto_lazaroiu.jpg

17 aprilie 2007, Cotroceni: preşedintele Traian Băsescu susţine o declaraţie de presă în care spune că va demisiona „în maxim cinci minute“ dacă Parlamentul va vota suspendarea sa.

 

„Demisia în cinci minute“ a fost „mâna de ajutor“ pe care Traian Băsescu le-a în­tins-o pentru a ieși din această încur­că­tură: să voteze suspendarea, dar să nu ajungă la referendum. Au votat sus­pen­da­rea în speranța că va demisiona, așa cum s-a angajat, și au sperat să aibă trei luni pentru a organiza alegeri prezidențiale, timp câștigat pentru a găsi un candidat și, eventual, pentru a împiedica prin lege o nouă candidatură a lui Traian Băsescu (se discuta despre o reglementare prin care un președinte care demisionează sau este demis de popor să nu mai poată candida).

 

Planul lui Traian Băsescu a reușit. La re­ferendum a câștigat cu 75% și, la o lună du­pă referendum, PD avea 50% (!) în son­daje. Reamintesc că PD era un partid firav ca structuri, care nu depășise niciodată pâ­nă atunci 14-15% ca vot politic. Re­încăr­carea populară a președintelui, împreună cu fuziunea PD-PLD (aripa Stolojan din PNL) au dus noua formațiune la un scor apropiat de PSD (un partid al structurilor prin excelență) la parlamentarele din 2008 și au permis nominalizarea pre­mie­rului din partea PDL.

 

Promulgarea legii privind majorarea salariilor profesorilor (2008)

 

În plină campanie electorală pentru ale­gerile parlamentare, într-o vrie populistă specifică gloatelor, parlamentarii au votat în unanimitate creșterea cu 50% a sala­riilor profesorilor. Alte măsuri anterioare, de aceeași factură, umflaseră deja sem­nificativ deficitul bugetar, într-un an cu creștere economică remarcabilă, dar și anul în care apăruseră deja primele semne ale crizei economice globale, ce se pornise de peste ocean și amenința să lovească în valuri toate zonele lumii.

 

Jocul parlamentar era simplu, deși, pentru țară, semăna cu ruleta rusească. Venea o inițiativă de majorare de la grupul de la putere și era aruncată în plen. Cine vota împotrivă era considerat dușmanul po­porului, adversarul bunăstării, numai bun de atârnat în piața publică și bătut cu pietre. Zadarnic se făceau apeluri la ra­țiune, la ponderare, degeaba veneau aver­tismente că vremurile bune încep să apu­nă. Fiind campanie electorală, era o pură bătălie pe puncte procentuale la urne.

 

Pentru a poza în personaj responsabil, Tă­riceanu și guvernul său s-au opus acestei majorări, aruncând vina pe populismul parlamentarilor (inclusiv cei ai PNL). Prin majorarea elucubrantă a salariilor pro­fe­sorilor, liberalii și pesediștii au încercat o dublă lovitură – să arate că Tăriceanu e într-un guvern de dreapta responsabil și să-i paseze mingea în teren președintelui, care avea deja antecedente în chestionarea unor măsuri populiste (vezi majorarea pen­siilor cu 50% din vara lui 2007). Orice ar fi făcut, Traian Băsescu n-ar fi ieșit bine. Dacă promulga legea, devenea el în­suși com­plice cu populiștii din parlament, da­că respingea legea, dădea ocazia adver­sa­rilor (PNL și PSD) să îl tăvălească prin colbul demagogiei.

 

Reamintesc că legea a fost promulgată, dar niciodată aplicată de guvernele care i-au succedat lui Tăriceanu, înscriindu-se ca o promisiune neonorată în track re­cord-ul politic al lui Traian Băsescu. Însuși președintele a catalogat retrospectiv pro­mulgarea ca o eroare, făcută la presiunile PDL, care se temea să nu piardă puncte pre­țioase în campania electorală. A fost într-adevăr o eroare? Putea ea să fie evi­tată?

 

Ca să răspundem la această întrebare e obli­gatoriu să privim și evenimentele care au urmat. PSD și PDL au fost cap la cap după alegeri, cu un foarte ușor avantaj pentru PSD în ce privește punctele pro­centuale, dar și cu un ușor avantaj pentru PDL în ce privește numărul de mandate (din nou diaspora a salvat România, deși des­pre asta se vorbește mai puțin). Acest re­zultat i-a permis președintelui să no­mi­nalizeze premierul de la PDL, fără să for­țeze prevederile constituționale. Era su­fi­cient ca PDL să fi pierdut un singur punct procentual, prin nepromulgarea le­gii majorării salariilor profesorilor, și altfel s-ar fi scris istoria coalițiilor și ma­jo­ri­tă­ților parlamentare după 2008. Sigur, a fost o decizie politicianistă. Mulți vor spu­ne că se putea face majoritate cu PNL, ce­ea ce ar fi asigurat fără drept de apel pre­mierul de la PDL, indiferent de scorul pe care acest partid l-ar fi obținut în raport cu PSD. E un punct de vedere. În con­ti­nuare voi explica de ce alianța cu PSD era ne­cesară la sfârșitul lui 2008.

 

Guvernarea cu PSD (2008-2009)

 

Guvernul Boc 1

 

Mult tămbălău a mai stârnit ceea ce ana­liștii vremii au numit „monstruoasa coa­liție“ între PSD și PDL și ceea ce pro­ta­go­niștii alianței numeau, în defensivă, „ma­rea coaliție pentru reformă“. Chiar PDL a fost extrem de împărțit între opțiunea li­be­rală, cea considerată consistentă, și op­țiu­nea social-democrată, văzută ca un mariaj împotriva firii. Câteva elemente au cân­tă­rit în decizia corectă.

 

Să reamintim, din nou, contextul. PDL și PSD erau cap la cap, în jur de 32%, totuși cu trei mandate de parlamentar mai multe în favoarea PDL (jocul uninominalului în co­legiile mici din diaspora). PNL era un­deva la 20%. Oricare dintre cele trei se pu­teau combina două câte două pentru a realiza o coaliție majoritară.  De altfel, un târg subteran exista între PNL și un anu­mit grup din PSD. Oricum, PSD și PNL asi­guraseră majoritatea guvernării Tăriceanu, aveau deja experiența convețuirii, se ro­da­seră stând la aceeași masă.  Pe de altă par­te, între PDL și PNL se ridicase un zid al ne­încrederii. PDL fusese dat afară de la guvernare de Tăriceanu, nimic nu i-ar fi îm­piedicat pe liberali să suspecteze că PDL le va plăti cu aceeași monedă, în cazul în ca­re vor avea ei premierul. De aceea, PNL a pornit la negocieri cu o cerință ma­xi­ma­lă, aceea de a avea premierul, ceea ce era, desigur, ridicol pentru un partid care ie­șise pe locul al treilea.

 

Mai important decât orice, însă, a fost alt­ceva. Faptul că peste un an erau alegeri pre­zidențiale și jocurile de alianțe se configurau deja. Cred că PNL își dorea o guvernare cu PDL cu un târg similar celui din 2004. Ambele partide îl susțin pe Tra­ian Băsescu, dar PNL dă premierul (dar se putea repeta și scenariul din 2007). Cred că PNL, la limită, lăsându-se rugat, ar fi acceptat și să nu dea premierul, dar e po­si­bil să fi avut un prezidențiabil. Pentru PDL, cred că cel mai prost scenariu era să la­se PSD în opoziție, în perspectiva ale­gerilor prezidențiale. Criza economică în­cepuse să-și arate colții. Deja primul val lo­vise piețele din Europa și România se aș­tepta la o creștere economică negativă. Pre­viziunile de la început de an erau sum­bre și au fost și confirmate ulterior. Un partid de stânga în opoziție, într-o pe­ri­oa­dă cu o asemenea contracție, obliga la do­uă măsuri din partea unui guvern PDL:
1) pomeni electorale cu creșterea de­fi­ci­tului, deja periculos de mare după gu­ver­narea Tă­riceanu sau 2) o guvernare pru­dentă, austeră, care ar fi fost acid criticată de socialiștii lui Geoană.

 

Iarăși, dacă privim puțin înainte, vedem că Geoană a pierdut alegerile prezidențiale la o diferență foarte mică. Cu un PSD aflat timp de 12 luni în opoziție față de Traian Băsescu și guvernul său, ce șanse ar fi avut Geoană să anuleze dezavantajul de 60.000 de voturi? Eu aș răspunde că mari. Soluția corectă a fost o guvernare prudentă cu PSD coresponsabil. Nici n-a fost greu să aduci PSD la guvernare. Se făceau deja patru ani de când oamenii lui Iliescu și Hrebenciuc nu mai aveau pârghii executive, deși pu­teau influența cabinetul minoritar liberal în unele decizii majore. Însă, una e să ai tu mâinile pe butoane și alta e să depinzi de mâinile altuia. E adevărat că un an cu PSD la guvernare a însemnat încă un an de tergiversare a reformelor esențiale pentru România.

 

Retragerea lui Theodor Stolojan (2008)

 

Cel mai șocant episod care a urmat alegerilor parlamentare din 2008 a fost depunerea mandatului de premier desemnat de către Stolojan, la doar două zile după ce îi fusese încredințat. Momentul a fost cu atât mai neverosimil, cu cât o scenă oarecum similară se petrecuse în 2004 între aceiași protagoniști, doar că aceea avea să fie o retragere cu noroc.

 

Stolojan a motivat atunci, și ulterior, că era nevoie de un premier cu deplină susținere din partea partidului care îl promovează, de preferință chiar președintele PDL, mai ales în contextul unei crize economice majore care anunța să lovească România. A fost Stolojan vizionar? Cu siguranță, da. Evenimentele economice care au urmat în următorii trei ani i-au dat dreptate măcar în această privință: că urma o guvernare grea.

 

Ar fi fost Stolojan mai puțin susținut de PDL decât Emil Boc, președintele partidului? Probabil că da. Și când spun asta, mă gândesc la faptul că Stolojan venise alături de PD împreună cu grupul disident din PNL, înregistrat ca PLD, abia în 2007. N-a fost nicio fericire pentru vechii camarazi ai lui Traian Băsescu să primească la aceeași masă figuri precum Stolojan, Flutur, Popescu, Ștefan, Turcan, Stoica și alții. De altfel, ponderea acestui grup în noul PDL era minoritară. Într-un an, nu a fost timp de omogenizare. Erau priviți ca un corp străin, ca niște intruși care vor lua parte, mai târziu sau mai devreme, la împărțirea bucatelor. Ar fi favorizat Stolojan grupul PLD în construirea cabinetului? Greu de spus.

 

Întrebarea cu adevărat semnificativă este de ce Traian Băsescu nu a luat în calcul aceste elemente în decizia de a-i da mandatul de premier lui Stolojan? Stolojan fusese ales oficial de către partid candidat la funcția de premier în timpul campaniei electorale. Stolojan, așadar, a defilat cu acest drapel în mână până la alegeri. E adevărat că au existat multe rețineri la desemnarea drept candidat de către partid, înainte de începerea campaniei, din considerente pe care nu vreau să le dezvolt aici. Cred că trei au fost motivele pentru care președintele a oficializat desemnarea fostului său camarad de alianță politică din 2004 la funcția de premier: 1) un sentiment de recunoștință chiar față de momentul 2004, când Stolojan s-a retras în favoarea lui Băsescu; 2) sentimentul că electoratul care a votat pentru PDL s-ar simți păcălit în cazul unei alte desemnări decât cea vehiculată în campanie; 3) teama că PSD s-ar simți amenințat de o schimbare de ultima oră între ceea ce se știa, adică Stolojan și Emil Boc, un om perceput ca mult mai obedient față de președinte. De altfel, teama n-a dispărut după anunțul lui Stolojan, doar că negocierile erau atunci mult mai avansate și i-ar fi fost greu lui Geoană să mai dea înapoi, după ce pesediștii se văzuseră deja cu furculița și cuțitul în mână.

 

În orice caz, n-a fost o mișcare planificată, ci mai degrabă un moment de luciditate al lui Theodor Stolojan, care, probabil și din considerente personale, nu-și dorea să fie un premier de sacrificiu. Ar fi arătat altfel un guvern Stolojan doi ani mai târziu, când s-a luat decizia tăierii salariilor? Ar fi fost un economist de talia fostului liberal mai credibil în anunțul măsurilor de asuteritate? Ar fi avut susținerea vechilor pediști în lunga și greaua guvernare care a urmat, cu tot cu peripețiile din campania pentru prezidențiale, când premierul a avut un interimat prelungit până la deznodământul din 6 decembrie 2009? Greu de spus. Din ce am putut să percep eu, Theodor Stolojan, spre deosebire de Emil Boc, nu avea aceeași determinare individuală. Era mult mai sensibil la contexte, mult mai preocupat de un anumit confort personal. A fost Traian Băsescu sentimental când l-a desemnat pe Stolojan premier? Eu așa cred.

 

Anunțul privind tăierea salariilor și pensiilor (2010)

 

O să încep cu un citat din avizul CCR la suspendarea din iulie 2012: „Faptul că preşedintele României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către guvern, prin asumarea răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru (s.n.). De aceea, această atitudine imputată domnului Traian Băsescu nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni politice», astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, potrivit căruia preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora“.

 

Așadar, arbitrul constituțional a considerat că celebrul de acum anunț al președintelui din mai 2010, privind tăierea salariilor și pensiilor, poate fi considerat o tentativă de diminuarea a rolului și atribuțiilor premierului. Un fapt, de altfel, reclamat vehement de adversarii săi încă din acel moment și până după suspendare. CCR consideră că un simplu anunț reprezintă o „atitudine“, iar această atitudine este la limita Constituției. Sigur, CCR nu se ocupă de PR, cum e și firesc, ci ia în calcul doar faptele și textul consituțional. În realitate, lucrurile au fost mai complicate.

 

Judecătorii în robe vișinii consideră că întâi guvernul trebuia să-și asume răspunderea politică în parlament, după care, eventual, șeful statului putea să susțină aceste măsuri. Ca mișcare de imagine, o asemenea succesiune ar fi putut avea costuri majore. Credibilitatea sursei, imaginea mesagerului care aduce veștile proaste nu sunt independente de efectele anunțului asupra audienței, asta o poate spune orice specialist în public relations. În ce situație ne aflam în 2010? Un guvern cu un premier relativ puțin credibil, erodat destul de mult după un an și jumătate de guvernare, din care câteva luni a fost mai curând „un premier așteptând pe bară“. Erodarea a venit și din trecerea printr-o campanie electorală grea pentru alegerile prezidențiale, în care toate tunurile mediatice au fost puse pe Traian Băsescu și pe apropiații săi. Că Traian Băsescu a supraviețuit și a și câștigat a fost un merit al său incontestabil, dar asta nu înseamnă că ceilalți au ieșit fără cicatrice.

 

De altfel, discuții au existat și după decembrie 2009 (când președintele reales trebuia să nominalizeze un nou premier) dacă Emil Boc mai poate fi o soluție. Cum alta nu s-a găsit, s-a mers mai departe. Emil Boc avea și dezavantajul că nu era perceput ca un expert în chestiuni economice, pe când Traian Băsescu avea această calitate public recunoscută. E fals, totuși, faptul că Traian Băsescu ar fi făcut anunțul, fără să se fi consultat cu guvernul și coaliția majoritară. Au fost numeroase întâlniri între președinte și principalele instituții care puteau fi implicate în aceste decizii dureroase, inclusiv Banca Națională. Abia după ce toată lumea, de la politicieni la experți, a fost de acord că pericolul este iminent și că nu există variante mai blânde și cu impact moderat asupra economiei, decizia a fost anunțată de Traian Băsescu. De ce? 1) Pentru că era cel mai credibil mesager din cei existenți; 2) Pentru că era președinte la al doilea mandat, deci fără un interes electoral, 3) Pentru că știa că urmează și alte măsuri (care n-aveau legătură cu politicile de austeritate) de reformă ce ar fi putut întâmpina rezistența sistemului, 4) Pentru că guvernul trebuia menajat cât se putea, fiind siguranța de avarie care ar fi sărit în cazul unei nemulțumiri populare crescânde.

 

Ce s-ar fi întâmplat dacă șeful guvernului ar fi făcut acest anunț, chiar dacă era secondat de președintele Traian Băsescu? Greu de spus. Presupun că Boc ar fi atras mai ușor antipatia celor vizați de măsurile de austeritate și guvernul s-ar fi clătinat mai rău. Așa, o parte din blam l-a luat pe umerii săi președintele. În sondaje, erau într-adevăr diferențe între popularitatea președintelui și cea a premierului. Vreau să spun că erau destui români care aveau încredere în președinte, dar nu și în premier. Și așa, dacă vom compara cu anunțuri similare făcute în alte țări și cu reacția acelor cetățeni, vom constata că românii au trecut cu bine peste perioada respectivă. Mișcări sociale ample, greve sau căderi de guverne ar fi agravat și mai mult situația economică a României, prin simplele crize pe care le-ar fi provocat și care ar fi stârnit neliniști în zona finanțatorilor internaționali.

 

Momentul Raed Arafat (2011)

 

Criza politică declanșată de demiterea șefului SMURD din funcția de secretar de stat la Ministerul Sănătății, care s-a soldat cu demisia Guvernului Boc, am perceput-o mai degrabă din afara jocului. Dar îmi era ușor să fac legăturile. În acel moment, o mare parte din pachetele de reformă fuseseră deja promovate. E adevărat, prin asumarea răspunderii guvernului. Educație, piața muncii, codurile juridice, asistența socială erau domenii deja „bifate“. E adevărat, nu fără peripeții și nu fără tensiuni. Toate au fost făcute în doi ani. De ce într-un interval atât de scurt? Pentru că Traian Băsescu știa un adevăr elementar: în politică ferestrele de oportunitate stau deschise un timp relativ scurt, după care dispar.

 

2012 era an electoral. Cine mai avea chef de reforme dureroase în an electoral? Opoziția era în vârf de formă, PDL era obosit și neîncrezător. De altfel, două zone importante fuseseră testate cu puțin timp înainte și s-a văzut că partidele din coaliția majoritară nu mai au niciun fel de apetit pentru reformă. E vorba de reorganizarea administrativ-teritorială și reforma electorală, care includea votul prin corespondență. Și, totuși, într-un singur domeniu nu fusese nimic desțelenit, deși era clar printre priorități: sănătate și asistența medicală. Exista deja raportul de diagnoză al unei comisii prezidențiale și se lucra deja la pachetul de legi.

 

Dar „sănătatea“ nu e „educația“, ca să-l parafrazez pe Traian Băsescu. În sănătate interesele financiare ale actorilor sunt uriașe pe actualul statu-quo. O schimbare cât de mică poate duce la pierderi inimaginabile pentru cei care deja „știu mersul lucrurilor“. Arafat a fost doar o scânteie. În realitate, de această scânteie s-a folosit un întreg sistem pentru a refuza preconizatele schimbări. Reamintesc că Raed Arafat, șeful SMURD, o unitate de salvare foarte vizibilă și foarte populară printre români, prin impactul emoțional și mediatic de la diverse catastrofe și accidente, a fost aproape demis în direct de președintele țării într-o emisiune de televiziune. Emisiune în care doctorul se afla în studio, iar președintele intervenise telefonic. Subiectul era reforma sectorului de intervenții de urgență, care făcea parte din pachetul mai larg de reforme în domeniul sanitar.

 

Un președinte nervos, arogant, sarcastic l-a expediat pe „salvatorul națiunii“ în câteva vorbe, iar a doua zi s-a anunțat demiterea secretarului de stat Arafat. Gestul a fost evident pripit și, în orice caz, nu a luat în calcul impactul major pe care îl va avea în rândul oamenilor obișnuiți. Mulți au ieșit în stradă, pe viscol și ger, pentru a protesta împotriva deciziei. Mai târziu, opoziția a politizat evenimentul și a transformat protestele oneste în manifestații împotriva politicilor guvernului și președintelui. Se detonase, de fapt, o tensiune uriașă acumulată în ultimii doi ani. Neînțelegând prea mare lucru din polemica dintre președinte și medicul SMURD, românii au văzut doar un gest gratuit de putere împotriva unui simbol național. A fost și momentul în care devenise limpede că Guvernul Boc nu mai poate rezista. A fost o greșeală a președintelui? Cu siguranță, da. În orice caz, chiar dacă pe fond președintele avea dreptate, a procedat inabil, ignorând simbolistica pe care victima o purta prin asociere cu SMURD. Ar fi trecut Legea sănătății fără episodul Arafat? Nu cred. Cum spuneam, coaliția la guvernare deja își pierduse de câteva luni orice înclinație spre noi reforme. Dar gestul președintelui a fost inutil și a declanșat căderea Guvernului Boc.

 

Numirea lui Victor Ponta (2012)

 

În decurs de doar șase luni, președintele Traian Băsescu l-a nominalizat pe Victor Ponta candidat la funcția de premier de două ori. Dacă a doua nominalizare a venit după un vot popular, prin care Ponta avea în spate o coaliție care obținuse peste 50%, prima nominalizare s-a întâmplat după o moțiune de cenzură care a trecut la limită împotriva unui guvern PDL-UNPR-UDMR, abia instalat cu câteva luni în urmă. A fost o fatalitate? De ce Ponta? De ce de la USL? Chiar susținătorii cei mai înverșunați ai lui Traian Băsescu au contestat ușurința celor două numiri, având în vedere prerogativa șefului statului de a propune, teoretic, conform Constituției, orice persoană, care să formeze un cabinet eligibil prin votul unei majorități parlamentare. Au fost și alte voci care au pus sub semnul întrebării numirea lui MRU, în februarie 2012, când ar fi putut la fel de bine să îl propună pe Victor Ponta.

 

 

Merită discutate aceste scenarii. Ar fi putut în mai 2012 să numească o altă persoană decât Ponta și, eventual, de la o altă majoritate decât USL? Practic, era posibil. USL nu se aștepta la acel aparent norocos eveniment și nici nu era pregătită cu o echipă de guvernare. Așteptările vizau alegerile parlamentare de la sfârșitul anului. Deci, cumva, oponenții președintelui au fost luați prin surprindere. Și, totuși, avem două considerente majore în decizia lui Traian Băsescu: 1) prin moțiunea de cenzură s-a dovedit că nu mai există o majoritate parlamentară în jurul PDL; 2) era o șansă ca românii să vadă înaintea alegerilor parlamentare capacitatea USL de a satisface așteptările extrem de înalte pe care le-au creat.

 

Primul considerent este mai important decât pare. A numi un alt premier de la o majoritate care tocmai și-a trântit șeful guvernului este un precedent periculos într-o democrație și pentru simplul fapt că există posibilitatea unor jocuri politicianiste în interiorul acelei majorități: nu-l mai vrem pe x că nu ne place, dar vrem să ni-l pui pe y. Adică, un partid, apropiat de președinte, ar putea să abuzeze de sentimentalismul acestuia pentru a-i impune o persoană.

 

Al doilea considerent vizează și scenariul în care Ponta ar fi fost numit încă din februarie 2012, de la demisia lui Emil Boc din fruntea Executivului. Pentru că perioada de expunere a unui USL plin de promisiuni, dar văduv de fapte, ar fi fost mai lungă până la scrutin. Aici, presupun că președintele poate să încerce un anumit regret, mai ales că nu cred că mai avea speranțe prea mari de reforme în anul 2012 cu un guvern susținut de el. Cred că speranța era legată mai curând de un sprijin dat PDL în apropierea alegerilor, cu un Executiv format din fețe noi și necontestate public. Ce n-a luat în calcul președintele este că acest Cabinet nu era deloc pe placul politicienilor vechi din partidul său de suflet, deci șansele de a supraviețui nu erau prea mari.

 

Așadar, un posibil răspuns ar fi: Ponta a fost numit prea târziu, în raport cu momentul alegerilor parlamentare, și nicidecum prea devreme. Coaliția PDL-UNPR-UDMR nu mai avea „combustibil“ pentru guvernare. De altfel, UDMR arunca de mult timp ocheade USL, iar UNPR era mai apropiat în mod natural de PSD.

 

A doua numire a lui Ponta s-a făcut într-un context diferit: după alegeri câștigate net de USL și după o suspendare eșuată „la mustață“. Scenariul în care Traian Băsescu ar fi numit alt premier, de la altă majoritate, ar fi dus la o nouă acțiune de suspendare, probabil cu șanse mai mari de succes. Dar, chiar dacă șansele să se atingă cvorumul ar fi fost la fel de mici, ce s-ar fi putut întâmpla? Ponta era oricum premier, iar România ar fi intrat într-o criză politică de cel puțin câteva luni. S-a mai vehiculat posibilitatea ca președintele să fi demisionat din funcție, așa încât să scape de povara de a numi încă o dată un premier de la USL. Ei, bine, abia acesta ar fi fost un joc politicianist, lipsit de responsabilitate. De altfel, e suficient să privim la evenimentele ulterioare, până la alegerile din 2014, ca să înțelegem că Traian Băsescu a jucat pe cel mai bun scenariu posibil pentru țară.

 

Boicotul la referendumul din 2012

 

Un moment îndelung disputat de analiști, chibiți, simpatizanți și adversari a fost ezitarea președintelui de a cere susținătorilor să boicoteze referendumul de demitere din 2012. Am văzut oameni din PDL care chiar se băteau cu pumnii în piept că, dacă nu erau ei să-l sfătuiască pe președinte să ceară boicot, Traian Băsescu era ca și pierdut. Bun, după război mulți viteji se arată și, mai mult decât atât, faptul ca Traian Băsescu le spunea șefilor PDL în timpul campaniei cum se va bate el până la capăt arată cât de multă încredere mai avea în unii dintre ei.

 

Să analizăm puțin faptele și personajul, ca să înțelegem mai bine. Poate că Traian Băsescu a avut momente de naivitate la început de mandat, poate și pe parcurs s-a mai amăgit. Dar să nu simtă că într-o campanie de trei săptămâni nu avea cum să convingă jumătate dintre români să voteze împotriva demiterii, pe un vârf de ostilitate populară, asta ar fi chiar împotriva a tot ce știm despre instinctele sale politice. Toată lumea avea acces la sondaje, toată lumea știa că nu e posibil. Inclusiv adversarii lui.

 

 

N-a remarcat nimeni că Traian Băsescu n-a avut nici măcar un singur vizual de campanie? Cum ar fi posibil să convingi pe cineva să iasă din casă și să voteze pentru tine, fără să împachetezi măcar un simplu mesaj electoral?

 

Adevărul este că pentru USL era pe viață și pe moarte. Înghesuiseră prada și era crucial să o răpună, mai ales că scăpase de mai multe ori. Asta s-a văzut foarte bine din faptul că nu s-au dat în lături de la nimic pentru a-și atinge obiectivele. Și-au pus în cap lumea civilizată cu aranjamentele de suspendare. Chiar după ce n-au atins cvorumul, erau dispuși să modifice numărul total de alegători post-factum, doar pentru a-l vedea pe Traian Băsescu demis. Au comis fraude pentru care președinți de secții de votare au primit condamnări definitive. De ce era așa important pentru USL? De ce au făcut atunci suspendarea, și nu mai târziu? Dintr-un motiv clar. Între liberali și pesediști era o mare neîncredere. Împărțeala lor – PSD lua premierul, PNL lua președintele - nu putea fi pusă în practică credibil decât prin simultaneitatea celor două scrutinuri – parlamentar și prezidențial. Suspendarea/demiterea a fost gândită în așa fel încât parlamentarele și prezidențialele să se desfășoare simultan în octombrie sau noiembrie, astfel încât Antonescu să se vadă ajuns președinte, iar Ponta să capete funcția de premier. Orice decalaj era problematic, cum s-a și dovedit mai târziu, când Ponta a ajuns premier, dar PSD n-a mai vrut să-l susțină pe Antonescu la președinție, ceea ce a dus la destrămarea USL.

 

După cum se știe, una dintre modificările pe care USL o avea pregătită, în mod neconstituțional și abuziv, desigur, era modificarea pragului de validare la referendum sub 50%. Aflați sub presiunea internațională de a respecta regulile jocului, după ce încălcaseră deja mai multe reguli pentru a ajunge în situația referendumului de demitere, USL mai avea de încălcat una singură: modificarea pragului la referendum. Dacă ar fi avut garanția că președintele joacă partitura boicotului încă de la început, nimic nu i-ar mai fi împiedicat să încalce și acea regulă. Repet, pentru ei era simplu: la bal sau la spital.

 

Tensiunea publică care apăruse între dorința președintelui de a nu câștiga la masa verde și voința PDL de a boicota referendumul i-a deconcertat pe adversari. Cunoscând influența pe care președintele o avea asupra partidului, au fost convinși că acesta își va impune punctul de vedere și va juca până la capăt. N-ar fi fost prima oară când PSD și PNL îl subestimau pe Traian Băsescu. În orice caz, având certitudinea că nu va boicota, dar și speriați de presiunea internațională de a nu mai modifica și alte reguli în timpul jocului, au lăsat pragul de validare la 50%. În momentul în care această decizie a devenit oficială, președintele a cerut boicotul, adică cu cinci zile înainte de scrutin.

 

Crede cineva că aparenta neînțelegere între președinte și PDL era jucată? Nu, nu era. Crede cineva că Traian Băsescu ar fi putut să le dezvăluie liderilor PDL planul? Eu, unul, nu cred. Și asta pentru că erau destui lideri PDL care își doreau demiterea președintelui la fel de mult ca și cei ai USL. A jucat președintele de unul singur, în tăcere, strategia „alba-neagra cu boicotul“? Cel mai probabil, da. Au crezut liderii PDL că Băsescu și-a pierdut rațiunea sau flerul politic? Nu m-ar suprinde, n-ar fi fost prima oară când se îndoiau de el. De altfel, pentru cei care nu dormeau încă la ora 2 sau 3, în dimineața referendumului, chiar Traian Băsescu a explicat întreaga stratagemă. Declarația a fost publică.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22