De același autor
In noua conjunctura internationala, energia se impune ca factor major in relatiile dintre state, regiuni, blocuri de interese. Consumul de energie a crescut in ritm sustinut in ultimele trei decade: daca in tarile Uniunii Europene si in SUA consumul energetic a crescut cu peste 40% din 1970, in Japonia acesta s-a dublat, iar in China este de peste 4 ori mai mare. Conform previziunilor expertilor, necesarul de consum energetic va creste in continuare, cu o rata mai mare in tarile ce se afla intr-o perioada de crestere economica sustinuta, cum ar fi spre exemplu India, pentru care se prevede ca necesarul de energie sa creasca cu pana la 90% pana in 2030. Cresterea economiei globale atrage dupa sine inevitabil cresterea nevoilor energetice: astazi, energia este o resursa vitala pentru dezvoltare socio-economica si progres. Competitia globala pentru asigurarea necesarului de resurse energetice devine tot mai acerba, in conditiile in care unele dintre zacamintele de hidrocarburi sunt pe terminate, iar cele mai importante se afla in zone instabile politic. Gazul natural din Marea Nordului a fost deja exploatat dincolo de nivelul maxim, ceea ce va lasa o parte din tarile Uniunii Europene dependente de importuri, in special din Rusia. Pretul petrolului a atins recent cote istorice, iar pietele bursiere internationale sunt extrem de sensibile la declaratii politice venite din partea unor regimuri autoritare, cum ar fi cel iranian. Afirmatia ca resursele energetice reprezinta resortul ce misca politica internationala in directii inca necunoscute nu este deloc exagerata.
Criza gazului
In acest context international acut, "criza gazului" provocata de neintelegerile dintre Rusia si Ucraina la sfarsitul anului trecut a scos in evidenta dependenta tarilor europene, si in special a celor din Centrul si Estul Europei, de importurile de energie. In privinta gazului natural, dependenta Uniunii Europene de importuri din Rusia se situeaza in acest moment la 40% si este prevazuta sa creasca la 60% pana in 2030. Datorita rezervelor naturale de care dispune (o treime din rezervele mondiale de gaz), Rusia devine un actor important in problema securitatii alimentarii cu hidrocarburi la nivel global. Mai mult decat atat, Rusia a impus problematica energiei ca una din prioritatile presedintiei G8 pe care o detine in anul 2006. Ambitiile de superputere energetica internationala ale Rusiei au fost resimtite acut de tari din fostul spatiu sovietic - proaspetele regimuri portocalii, ca cele din Georgia sau Ucraina - pentru care alimentarea cu gaz a avut sincope pe perioada iernii, dar si de catre tari membre ale Uniunii Europene. Prin maniera de a trata de pe pozitii de forta, Rusia redefineste paradigma globalizarii ce a dominat politica internationala a SUA si UE si care promitea liberalizarea treptata a pietelor internationale, cuplata cu o din ce in ce mai redusa imixtiune a politicului in zona economicului. In locul prevazutei deschideri a pietelor internationale prin eliminarea barierelor politice si economice si accesul liber al companiilor la resurse, statele Uniunii au in fata un regim autoritar in pozitie sa dicteze politica energetica conform intereselor proprii.
Imixtiunea politicului in zona sensibila a alimentarii cu hidrocarburi a devenit evidenta odata cu revigorarea economica si politica a Rusiei dupa venirea lui Putin la presedintie. Acesta a reintrodus rezervele naturale ale Rusiei in proprietatea de stat prin intermediul companie de stat Gazprom, ce controleaza aproape 70% din gazul rusesc si detine un monopol pe exporturi, devenind astfel un instrument de politica externa. "Re-nationalizarea" rezervelor naturale si preturile mari ale hidrocarburilor pe pietele internationale au dat avant cresterii economiei ruse in ultimii 5 ani si au inlocuit dominatia geopolitica a Rusiei in Caucaz, Ucraina si Asia Centrala, dintr-una militara intr-una economica si energetica ("soft power"). Aceasta situatie a schimbat si relatia Rusiei cu statele membre ale Uniunii Europene. Dintre liderii europeni, cancelarul Schroeder a fost primul care sa inteleaga, sa accepte si sa utilizeze in propriul interes noul context al relatiilor cu Rusia. In aprilie 2005 Gazprom a incheiat o intelegere cu firmele EON si BASF pentru constructia unei conducte submarine de gaz inspre Germania si alte tari nordice. Dupa iesirea din arena politica a lui Schroeder, acesta a devenit presedintele actionariatului ruso-german al proiectului, o decizie ce i-a adus multe critici si a provocat tulburare in lumea politica germana. In afara de opozitia tarilor baltice si a Poloniei, ce s-au simtit lezate de aceasta intelegere, crearea pactului energetic ruso-german a trecut aproape neobservata, Uniunea Europeana neavand o pozitie oficiala in acest context.
In ciuda acestei abordari unilaterale a Germaniei, ideea unei politici energetice comune a Uniunii Europene a fost vehiculata in diferite contexte. Cu ocazia intalnirii de la Hampton Court din octombrie 2005, pe timpul presedintiei britanice a Consiliului, premierul Tony Blair a afirmat necesitatea formularii unei politici energetice europene coerente si examinarii posibilitatii realizarii unei retele paneuropene, amintind de dependenta in crestere a Europei de importurile de hidrocarburi. In aceeasi masura, dar si mai presant in urma "crizei gazului" dintre Rusia si Ucraina, presedintia austriaca in exercitiu a UE a subliniat faptul ca Europa are nevoie de o politica absolut colectiva si de coeziune pentru a rezolva problema securitatii furnizarii de energie. Iar acest lucru inseamna formularea unei perspective europene asupra problemei si, implicit, renuntarea la suveranitate nationala pe acest domeniu.
Politica energetica comuna figureaza ca una dintre cele mai importante probleme pe agenda institutiilor comunitare in anul 2006. Carta Verde asupra energiei, realizata de Comisia Europeana si ulterior adoptata la summit-ul european de la sfarsitul lui martie, defineste cele doua aspecte majore ale politicii energetice comune: adancirea si definitivarea pietei interne de gaz si electricitate si formularea unei politici externe comune in relatiile cu furnizorii externi pentru asigurarea securitatii alimentarii cu energie. Ambele directii de dezvoltare a politicii energetice comune intampina obstacole.
Masurile de liberalizare ale pietei interne de energie - adoptate treptat inca de la mijlocul anilor '90 - urmareau imbunatatirea competitivitatii in sectorul energetic si, implicit, eficienta economiei europene pe toate paliere ei. Anul 2004 era data limita pentru transpunerea directivelor europene in legislatie nationala si liberalizare completa a pietei energetice. Raportul Comisiei asupra implementarii acestor directive a scos la iveala insa defectiuni grave in functionarea pietei unice de energie. Problema este cu atat mai spinoasa cu cat valul de fuziuni recente din domeniul energetic s-a facut pe linii "nationale" si a dus la crearea de giganti energetici "nationali", cum este cazul fuziunii dintre Gaz de France si Suez. In acest context, interesul national - sau "patriotismul economic" - pare sa fi prevalat fata de interesul comunitar european, valul de fuziuni ducand la intarirea pozitiei dominante a catorva producatori nationali si subminand astfel principiile de functionare ale pietei interne.
Dialogul energetic Rusia-UE
Formularea unei politici energetice externe are drept coordonata majora dialogul energetic UE-Rusia lansat in anul 2000, care pune in acest moment comunitatea statelor europene intr-o pozitie de negociere dificila cu un partener dispus sa trateze de pe pozitii de forta. Intalnirea dintre Barroso si Putin la mijlocul lunii martie si inainte de summit-ul european, pentru a discuta relatiile energetice bilaterale, s-a soldat cu reconfirmarea pozitiei rigide a Rusiei in parteneriatul cu Uniunea Europeana si refuzul de a deschide accesul reciproc la pietele energetice si infrastructura. In aceste conditii, in cadrul Uniunii Europene continua sa prevaleze o abordare nationala in negocierile energetice in defavoarea uneia comunitare. Statele membre ale Uniunii negociaza separat furnizarea de energie dinspre Rusia in cadrul intelegerilor bilaterale - tari net importatoare de gaz din Rusia sunt Germania si Franta, dar intr-o masura covarsitoare tarile Europei Centrale si de Est.
Esecul formularii unei politici energetice comune la nivel european are cateva coordonate majore. Pe de o parte, Uniunea Europeana intampina dificultati in formularea unei politici externe comune in domeniul energetic pentru ca tarile membre formeaza piete "nationale" de energie, iar aportul este asigurat prin diverse variante ("energy mix"). Franta, Belgia si tarile nordice pun accent pe energia nucleara, in timp ce acest sector lipseste cu desavarsire in Spania si Italia, Austria si Portugalia folosesc potentialul hidroelectric, Norvegia si Danemarca sunt tari net producatoare de energie. Din acest motiv, gasirea unei strategii comune este dificila. Pe de alta parte, energia reprezinta un sector extrem de sensibil, pe care statele membre inca il doresc sub controlul suveranitatii nationale, in ciuda nevoii de adancire a pietei unice. Este cazul Frantei care a blocat preluarea companiei Suez de catre compania italiana Enel, sau al Spaniei, care a evitat preluarea companiei Endesa de catre EON. Desi considerate ca fiind inacceptabile pentru piata unica, astfel de manifestari de protectionism economic reflecta distanta dintre nivelul declarativ al politicilor europene si realizarea practica a acestora.
Presata de necesitatea de a se adapta intr-o competitie globala pentru resurse energetice din ce in ce mai acerba, Uniunea Europeana se confrunta cu o superputere energetica ce eludeaza paradigma globalizarii inteleasa ca liberalizare crescanda a pietelor si care face din energie un instrument de politica externa. In conditiile esecului formularii unei politici comune de energie, statele membre vor continua sa fie actorii principali in relatiile bilaterale cu Rusia dupa modelul deschis de Germania. Desi dezideratul european al realizarii unei piete unice de energie va continua sa se realizeze, este foarte posibil ca Europa sa nu reuseasca sa formuleze o pozitie comuna fata de Rusia. Comunitarizarea domeniului energiei la nivel european ar putea esua, lasand in loc giganti energetici nationali ce isi vor negocia bilateral relatia cu furnizorii externi, evitand astfel procesul politic comunitar.
(Subtitlurile apartin redactiei)
