De același autor
Pisicile sunt muritoare, deci Socrate este o pisică şi are patru labe1, la fel ca un câine, care, prin urmare, este şi el o pisică – de fapt „pe la două după-amiaza, oare ce făcea Socrate?“2... Între silogismul aiuritor al Logicianului lui Ionesco şi silogismele amărăciunii lui Cioran ar fi, poate, un loc şi pentru pisica lui Schrödinger, metaforă a paradoxului perfect, imagine a neputinţei realului (cel puţin a realului care ne e accesibil prin simţuri) şi a atotputerniciei limbajului şi a spiritului. Căci, potrivit faimoasei experienţe, atâta vreme cât cutia nu a fost deschisă, pisica este şi vie şi moartă în acelaşi timp, într-o suprapunere de stări contrarii perfect suportabilă în teorie.
Paradoxul ca strănut al spiritului care nu se explică? Imaginea cioraniană îl descrie bine pe autorul ei, un paradox viu el însuşi, ce se pune în scenă printr-o serie de autocomentarii, unele mai derutante decât altele: „Sunt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita tensiunilor; în mine, totul e posibil...“3 sau „un idolatru al îndoielii, un sceptic în fierbere, un fanatic fără credinţă, un erou al fluctuaţiei“4.
Dacă am evocat dintru început aceste două figuri majore ale literaturii române şi franceze - Ionesco şi Cioran - e şi pentru că expresiile ironice sau derizorii ale contradicţiei în cazul lor nu par neapărat să ţină de un zeitgeist fin-de-siècle, de o condiţie postmodernă decăzută, de un traumatism postrăzboi sau de conştiinţa unei ciclicităţi civilizaţionale spengleriene. Fără a le exclude însă, există probabil în această afinitate naturală cu dezastrul o înclinaţie esenţială a naturii româneşti. Nu e vorba doar de o permanentă poză retorică la Cioran, aşa cum adesea i s-a reproşat; dacă există artificiu în construcţiile sale aforistice e mai degrabă rezultatul unei exigenţe interioare, aceea a unui tip de luciditate aparte, care cere contradicţiei verbale să suplinească discontinuităţile şi rupturile impuse de succesiunea evenimentelor din realitatea familiară.
Constantin Noica considera că poporul nostru nu are vocaţia filosofării pentru că ignoră problematica devenirii5 (cuvânt împrumutat, de altfel, pentru care nu există o formă proprie în limba română). Ca să existe devenire, e nevoie de întâlnirea unor forţe contrare, inegale, astfel încât această confruntare să producă o cutremurare, un dezechilibru, o propulsie, deci o evoluţie oarecare. Dar atunci când cei doi antagonişti sunt egali sau percepuţi ca atare, încleştarea lor e fără ieşire şi lupta se eternizează. Se ajunge astfel la o formă de pasivitate, de resemnare, de aşteptare sau, pentru spiritele mai vioaie şi mai chinuite, la căutarea unui „altceva“. Aici intervin salutar gândirea paradoxală şi necesitatea terţului inclus, ca soluţie, fie şi provizorie, dat fiind că negaţia, în rolul său de opoziţie esenţială, e mult mai supusă uzurii decât suspendarea judecăţii: „Vine un moment când negaţia însăşi îşi pierde întreaga strălucire şi, deteriorată, se alătură evidenţelor numai bune de aruncat“6.
Cioran nu a creat vreun sistem filosofic, dar a rafinat o metodă de gândire şi un stil care îi ţin locul, devenind principiu unificator şi asigurând coerenţa ansamblului. O asemenea tensiune a trăirii şi un asemenea sens al tragicului existenţei nu ar fi putut adopta o expresie lineară, argumentativă, doar fulguraţiile unei scriituri fragmentare încercând să o cuprindă. În acelaşi timp, doar o limbă netedă, lucioasă, clasică ar fi putut-o purta. Sfâşierea stăpânită şi metodică de sine, recea constatare a decăderii umane nu s-ar fi putut mulţumi cu o limbă jucăuşă sau cu dulcegării pişcătoare. Suferinţa cruntă e nudă, însă frumuseţea voalată de ceva ce o depăşeşte încearcă şi ea să găsească drumul spre cuvânt. „Mi se întâmplă, totuşi, să fiu mai puţin tranşant: naşterea îmi apare atunci ca o calamitate fără de care aş fi rămas neconsolat.“7
Dacă Cioran este în aşa măsură locuit de gustul paradoxului, e şi pentru mobilitatea hermeneutică şi polisemia pe care le comportă acesta, aşezând principiul contradicţiei în miezul său şi făcând să explodeze unitatea monolitică a logicii aristotelice. Fizica cuantică şi transdisciplinaritatea au spart numeroase clişee relative la viziunea noastră asupra lumii, îndeosebi la statutul observatorului şi al obiectului observat, ce nu mai apare ca un raport în care subiectul ar fi perfect detaşat şi neutru în faţa unui obiect de studiu pasiv, ci ca o relaţie infinit mai complexă şi nuanţată de întrepătrunderi şi influenţe reciproce. În citatul de mai sus, cuplul opozitiv calamitate / neconsolat nu anulează vanitatea intrinsecă a vieţii, dar introduce privirea subiectivităţii, singura capabilă să altereze modul în care o suportăm. În această estetică a distanţei faţă de sine, de Dumnezeu, de lume, pe care o practică Cioran, accentul personal al ambiguităţii sale este tocmai incongruitatea apropierilor pe care le operează şi care acţionează cu forţa catarctică a decalajului, a acelui altfel, fără de care nu ar exista creaţie. Afirmarea simultană a două optici contradictorii, mai ales când una dintre ele capătă alură de adevăr universal, iar cealaltă, de adevăr personal, reprezintă o convingătoare ilustrare a subtilelor remarci ale lui Sorin Alexandrescu despre „paradoxul continuităţii / discontinuităţii“ în cultura română8. Ar exista, după părerea lui, o axă verticală ce-şi trage seva din fondul etern al culturii populare române, care nu încetează a se dezvolta în structurile sale de profunzime, şi axa orizontală a culturii scrise, care nu e originală, întrucât modelele sale sunt străine. De aici, acest joc neîntrerupt între observaţiile casante, aşa-zis obiective, exterioare, şi prea-plinul eului lăcrămos, nevrotic, dar autopersiflant.
De atâta negare – a acestei lumi, ca şi a celeilalte -, o intensă jubilaţie se iveşte în scrierile cioraniene, care debordează de aserţiuni paradoxale, fără a se imobiliza însă într-un impas al gândirii. Orice s-ar spune, Cioran nu e niciodată cu spatele la zid, căci chiar şi pesimismul său exemplar este combătut de ceea ce aş numi fondul său românesc de toleranţă şi apetenţă pentru contradictoriu. Există o mulţime de proverbe, bancuri sau ghicitori populare româneşti care ating paradoxul, pentru a sugera complexitatea vieţii, pentru a introduce un anume relativism ontologic, dar şi pentru a şoca, a descumpăni auditoriul, unele mai limpezi, altele mai sofisticate, jucând pe sensurile concret, respectiv figurat ale cuvintelor, iar unele chiar aporetice, construite pe modelul scolasticii medievale, de pildă: „Dacă astăzi sunt zero grade şi mâine va fi de două ori mai cald (sau mai frig !), câte grade vor fi mâine?“.
Crescut în dinamica acestor antinomii ce irigă atât folclorul – încă productiv, aşa cum spuneam –, cât şi imaginarul cultivat, Cioran este, poate, el însuşi înşelat de această portiţă de ieşire gnoseologico-lingvistică care este expresia paradoxală: „Doar gândul la Dumnezeu mă mai ţine în picioare“, iar ceva mai departe, „Gândul la Dumnezeu nu serveşte decât pentru a muri“9. Se pare, de altfel, că gândirea unui concept fundamental înlocuieşte trăirea, energia cuvântului formulat sau doar imaginat fiind un fel de interfaţă între trăire – imposibilă sau nesemnificativă – şi neant.
Cioran este perfect loial în paradox; nu îl inventează, ci îl respiră. Ba mai mult, suntem incapabili să-l contrazicem, pentru că are grijă să o facă el la fiecare pas. Atunci când conştiinţa răului şi a eşecului dialogului său cu Dumnezeu riscă să-l zdrobească, este „salvat“, aproape împotriva voinţei sale, de acest spirit de deriziune, de această ironie subversivă şi totuşi salutară care îi este constitutivă: „A trăi este o imposibilitate de care nu încetez să mă pătrund de vreo patruzeci de ani încoace...“10.
În felul său sucit, oblic, răsturnat, Cioran a făcut enorm pentru reconstituirea unităţii pierdute a fiinţei, tocmai confruntând-o cu o scindare, cu această fragmentare ontologică în care omul încearcă să opereze alegeri, în vreme ce esenţialul rezidă în acceptarea şi integrarea tuturor acestor aspecte aparent ireconciliabile. Dacă aforismele cioraniene îşi ating atât de bine ţinta, dacă, citindu-le sau ascultându-le, ceva vibrează în noi – chiar scandalizându-ne sau îngrozindu-ne –, înseamnă că reuşesc să atingă un resort ultim, un loc de rezonanţă prea îndelung îngheţat, care îşi reclamă dreptul la o existenţă deplină, până la formularea paradoxului suprem: „Dumnezeu este, chiar dacă nu este“11.
De ce ar trebui să fim doar ceva sau altceva? De ce trebuie neapărat să avem o percepţie succesivă a evenimentelor, în care actualul şi virtualul să nu se întâlnească niciodată, căci existenţa simultană le este refuzată de logica obişnuită? Dacă există mai multe puncte de vedere asupra adevărului, poate că, pur şi simplu, toate sunt valabile, iar exigenţa coerenţei, aşa cum am învăţat-o noi, nu e decât o capcană. Desigur, e periculos să faci asemenea afirmaţii, pentru că relativismul absolut ar conduce la haos şi, de fapt, Cioran nu a susţinut niciodată aşa ceva. Dar consider că, dincolo de toate cârcotelile şi incriminările sale universale, dincolo de cruda subliniere a fărâmiţării noastre, în adâncul sufletului său, a aspirat cu ardoare la această reinserţie în Unu, care i-a fost mereu refuzată. Sau pe care şi-a refuzat-o mereu. Sau aproape...
„În ciuda tuturor ricanărilor mele, nu mi-e greu să concep că într-o zi m-aş putea dizolva în Dumnezeu şi această posibilitate pe care mi-o acord mie însumi mă face mai indulgent cu sarcasmele mele.
Omul poate trăi fără rugăciune, dar nu şi fără posibilitatea rugăciunii...
Infernul este rugăciunea interzisă.“12
Exerciţiul gândirii şi expresiei paradoxale la Cioran ar trebui clar delimitat de teritoriul exerciţiilor de stil, căci cioburile de viaţă, de idei, de viziuni, adunate şi obligate să coabiteze în interiorul paradoxului, nu fac decât să indice o unitate superioară, o coerenţă regăsită pe un alt nivel de realitate, legitimată şi definită de conceptul terţului inclus. Gândirea contemporană nu se mai poate lipsi de acest principiu epistemologic, spre care conduc şi ultimele descoperiri ştiinţifice, dar şi semnalele imaginarului, niciodată satisfăcut sau conţinut într-o aserţiune monovalentă. Cioran nu ar fi deschis, probabil, niciodată cutia lui Schrödinger, s-ar fi mulţumit să gloseze în jurul motanului, un mort-viu, la fel ca el...
Şi, la urma urmei, ce ar mai fi de adăugat despre un om care se strânge tot în această sentinţă incurabilă: „Mă aştept“13?
Note:
1. Pseudo-silogism al Logicianului din piesa Rinocerii de Eugène Ionesco.
2. Cioran, Syllogismes de lamertume, in Oeuvres, Paris, Gallimard, 1995, p. 754.
3. Cioran, Sur les cimes du désespoir, op. cit., p. 78.
4. Cioran, Ecartèlement, op.cit., p. 1450.
5. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 99.
6. Cioran, Aveux et anathèmes, op. cit., p.1698.
7. Cioran, De linconvénient dêtre né, op. cit., p. 1279.
8. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român / Le Paradoxe roumain, Bucureşti, Univers, 1998, pp. 35-36.
9. Cioran, Le Crépuscule des pensées, op. cit., pp.460, 485.
10. Cioran, Le Mauvais Démiurge, op. cit., p. 1237.
11. Cioran, De lInconvénient dêtre né, op. cit., p. 1386.
12. Cioran, Cahiers 1957-1972, Paris, Gallimard, 1997, p. 234.
13. Ibid., p. 236.
