Alianta NU

Nu e vorba aici, cum s-ar putea crede, de o noua punere la cale a partidelor din Romania, cuprinse deja de febra alegerilor, nici de cine stie ce comploturi cu caracter secret, ci de o alianta al carei nucleu e deja vechi si care s-a constituit tacit inca din primele luni dupa revolutie, de cei care nu doreau inlaturarea regimului comunist si nu dadeau nici doi bani pe democratie. Dupa lunile sau chiar anii agitati, cu inscenari si violente de strada grave, dupa ce au acceptat cu greu, la presiunea strazii si a lui Corneliu Coposu, pluripartitismul, ei s-au grupat, nu cum s-ar putea crede, intr-un singur partid, ci s-au risipit mai mult sau mai putin strategic, mai mult sau mai putin la ordin, in toate partidele (chiar daca grosul s-a dus desigur la PDSR, PRM si la aliatii lor).

Cumuland dorinta de a mentine lucrurile in avantajul lor net si de a prelua integral controlul asupra societatii romanesti cu frica de a nu fi trasi la raspundere pentru ce s-a intamplat cand ei detineau tot pozitii cheie, adica inainte de ’89, o parte dintre membrii acestei aliante transpartinice "s-au multumit" adesea cu locul foarte profitabil si confortabil din parlament. Pe cei mai multi acest lucru nu-i impiedica sa-si desfasoare afacerile (asigurandu-le, ce-i drept, un trai mai mult decat decent si fara acestea), pentru un efort limitat adesea la a ridica mana dupa cum le spune seful sau le cere interesul de partid, in ignorarea totala a interesului general. Foarte rar ei isi amintesc ca ii reprezinta de fapt pe cei care i-au ales si ale caror asteptari nici nu le cunosc si nici nu se obosesc sa le cunoasca (dispretul fata de societatea civila a fost afirmat adesea deschis), doctrinele politice ale partidelor fiind ele insele atat de putin conturate si mai ales aplicarea lor in practica atat de confuza, incat nu constituie baza votului decat pentru o minoritate.

Astfel ca, atunci cand lucrurile se desfasoara, cum s-a intamplat in 18 decembrie 2006, la sedinta (solemna!) de parlament in care presedintele Romaniei, Traian Basescu, a condamnat, pe baza Raportului de analiza a dictaturii comuniste, regimul comunist si a cerut iertare victimelor, te intrebi, pe buna dreptate, ce e mai edificator, vacarmul huliganic si agresiv al peremistilor atatati de seful lor de partid sau lipsa de reactie a colegilor lor senatori si deputati din alte partide. Oricum, sentimentul stanjenitor era acela ca nimeni nu te reprezinta in acel parlament, nici macar cei pe care i-ai ales.

Au fost si alte ocazii de acest fel de-a lungul anilor, care au functionat ca niste adevarate hartii de turnesol pentru situatia politica in care ne aflam, momente revelatoare, cand Alianta NU, adica a acelora care se opun indarjit si pe orice cale reformarii societatii romanesti, desprinderii ei de trecutul comunist, visand la o Romanie de tip putinian, indiferent de partidul sau pozitia pe care se afla, a iesit la vedere. Se mobilizeaza si pe cauze punctuale, cum ar fi aceea de a compromite aducerea la conducerea unor institutii pe care le vor sub control a unor oameni care ar putea schimba, cu competenta si buna-credinta, lucrurile (cazul de la Arhivele Nationale cu Dorin Dobrincu). In interiorul partidelor, oamenii acestei retele au avut grija sa ajunga adesea in pozitii influente, dar mai ales pot divide si face lucrurile sa pluteasca in haos si confuzie. Comportamentul celor aflati la varful puterii se autoreproduce rapid la nivelele ei inferioare, efectul se propaga de sus in jos spre institutiile de orice fel, cercul celor care constituie nucleul dur al acestei aliante se largeste imprevizibil si tacerea care ii uneste de obicei pe unii cu altii e rupta, in astfel de ocazii, pentru ca cei in cauza simt nevoia sa ia pozitii publice si sa se regrupeze la toate esaloanele.

Imi aduc aminte de puciul care l-a inlaturat pe Gorbaciov, cand o parte dintre colegii nostri universitari se adunau prin birouri facand si desfacand consilii, conduceri ale institutiei universitare si nu numai, in care membrii aliantei de care vorbesc, cuprinzand deopotriva securisti si nostalgici comunisti sau "oameni de bine" din cercurile lor de relatii si influenta, se regrupau, bucurosi ca momentul contrarevolutiei a si sosit. Ea nu a avut loc atunci, dar s-a infaptuit cu pasi mici, in etape, care au reprezentat tot atatea esecuri ale democratiei romanesti. Unul dintre cele mai grave fiind acela al lipsei de reformare profunda a institutiilor, stiut fiind ca, fara reforme structurale, democratia nu poate sa capete nici realitate si nici stabilitate.

Recenta scoatere in afara legii a CNSAS de catre decizia Curtii Constitutionale (care si-a infirmat astfel spectaculos propriile pozitii afirmate anterior) si tot ce i-a urmat, de la reactia Avocatului Poporului, formulata in limbaj tipic stalinist, si pana la pripita ordonanta care a reparat schiop lucrurile, au functionat pe principiul amintit, al evenimentului revelator. Dar, de data asta, "puciul" s-a infaptuit pe cai institutionale si cu mijloacele unei justitii ale carei "slabiciuni" au iesit la iveala si in alte ocazii, la fel cu slabiciunile Constitutiei.

Ceea ce a fost mai socant pentru societatea civila e ca acest lucru nu s-a intamplat, cel putin teoretic, sub guvernare PDSR. De altfel, un observator atent poate vedea ca evenimente de tip mineriada, indiferent de forma pe care o iau, au loc aproape numai cand e la putere opozitia partidelor din spectrul PDSR. Daca ne uitam insa la lista celor care compun Curtea Constitutionala si la functiile pe care le-au ocupat, la locul in care s-au format, la cercul partinic in care au navigat (lista publicata de Romania libera din 6 februarie 2007 a fost difuzata si de Societatea Timisoara la mitingul de protest din aceeasi zi, dar trebuie neaparat completata "bibliografic" cu un articol al lui Florea Ioncioaia din Ziarul de Iasi), ne putem da seama ca, si atunci cand nu e la putere, PDSR e de fapt la putere.

Dar, dincolo de asta, a iesit la iveala, in aceste zile, felul in care Alianta NU se mobilizeaza si actioneaza ad-hoc. Nu intamplator totul a pornit de la una dintre figurile cele mai compromise in timpul regimului ceausist, un om cu bani multi, cu putere, un om strans legat de fosta Securitate, care la nevoie poate fi insa un aliat, chiar si de parcurs scurt.

Nu pare a fi intamplator nici ca CNSAS a intrat in vizor exact in momentul in care partidele se mobilizau pentru alegeri. Unul dintre cele mai intristatoare lucruri ale scenei politice e ca cei care fac parte din aceste partide nu isi pot depasi interesele politicianiste si nici pasiunile orgolioase, fiind capabili de negociere doar atunci cand e vorba sa-si apere propria piele sau vreun interes conjunctural. Nu sunt interesati de fidelitatea fata de vreun principiu moral sau civic. Sar in apararea oamenilor lor si atunci cand acestia se fac vinovati de coruptie, de incompetenta sau de alte actiuni pentru care ar trebui sanctionati. Se creeaza astfel o situatie de discriminare, in care doar unii trebuie sa se supuna legii si altii nu. Asa se explica in parte si incetineala, greutatile si esecurile care au dominat deconspirarea la CNSAS si care, cu atat mai mult, o vor marca in continuare, mai ales ca oameni ai aliantei difuze de care vorbesc trebuie sa existe si in aceasta institutie, ca in toate celelalte. Fiecare partid isi are, pe de alta parte, oamenii lui ce trebuie aparati si nedivulgati, mai ales daca ei fac parte din virtuala Alianta NU, care se mobilizeaza la cel mai mic semn de pericol, adica atunci cand lucrurile par a fi mers prea departe cu transparenta, cand schimbarile par prea radicale. Vorbesc de o retea virtuala, pentru ca ea e oricand gata de a fi completata cu cei care i se afiliaza din nevoie de parcurs politic sau alte interese, printre care, nu in ultimul rand, acela de a dezbina tabara adversa, pana la decimare.

Nici nu as fi scris poate aceste randuri, daca nu as fi vazut o emisiune pe un post local de televiziune, la care Florian Mihalcea, presedinte al Societatii Timisoara, dezbatea problema creata in jurul CNSAS impreuna cu un foarte tanar avocat, lector doctor la Facultatea de Drept de la Universitatea de Vest din Timisoara. Prin gesturi pline de emfaza, menite sa sublinieze docta sa interventie, printr-o agresivitate vocala, mai expresiva decat ceea ce spunea, acesta din urma se lansase intr-o adevarata condamnare a tot ce a facut CNSAS pana acum, neputand sa nu isi manifeste deplina incantare ca institutia va fi desfiintata si chiar tarata in justitie. Invoca, intre altele, principiul constitutional al dreptului la imagine al persoanelor acuzate de colaborare. Ca si cum acuzatia in sine e cea care face imaginea persoanei, si nu faptele ei. Florian Mihalcea l-a intrebat de ce nu s-ar bucura de acelasi drept la imagine victimele regimului comunist, ci doar cei care le-au persecutat. Stim cu totii ca orice apel al societatii civile in acest sens a ramas fara ecou in justitie, asa cum au ramas fara ecou toate apelurile de a se vota Legea lustratiei. Reabilitarea victimelor e pana acum una strict simbolica, numarul lor e inca obiect de litigiu, iar dreptul lor la adevar a primit din nou o grava lovitura. Si asa putini sunt cei care au reusit sa-i deconspire, mai mult pe cont propriu, ghicind cine erau informatorii, pe cei care le-au facut rau. De unde sfiala de a spune raspicat ca Securitatea in ansamblul ei a fost o politie politica si a o trata ca atare? Cui foloseste asta? Fara o atitudine transanta in acest sens, evenimente cum a fost amenintarea la adresa CNSAS nu fac decat sa arunce in derizoriu orice actiune de a ajuta societatea romaneasca sa se delimiteze de trecutul care a dus-o, intre altele, la o lipsa cinica de morala si de preocupare pentru aceasta.

In momente de criza, Alianta NU, care are, cum am vazut, capacitatea de a face pui (18 ani au fost suficienti pentru a pregati inlocuitorii perfecti, care, desi tineri, isi copiaza in mare parte maestrii), militeaza pentru impunitate si pentru a arunca in derizoriu orice efort de limpezire. O face mai mult sau mai putin deschis, mizand pe timpul care sterge amintirile, descurajeaza memoria si aduce mereu in prim-planul mediatic evenimente noi, facute sa ne sufocam de prezent si sa ne lehametim de un trecut, atat de incomod, oricum. Cat despre viitor, semnele nu sunt dintre cele bune. Nu putem decat sa speram ca, nelasandu-se ademeniti de cantecul de sirena ce-i indeamna sa se razboiasca mereu intre ei, cei care in partidele in competitie vor sa schimbe aceste legi ale jocului, pierzatoare pe termen lung, sa se mobilizeze si ei.