Cat mai stam ante portas?

Sper ca, in tara si in strainatate, mai multi studenti din Romania lucreaza serios la istoria critica a tribulatiilor noastre pe drumul catre Uniunea Europeana. Chiar si o simpla insiruire cronologica a temelor discutiei publice, in paralel cu cronologia “negocierilor” - ca si cum noi am avea intr-adevar ceva de negociat! - si documentelor oficiale ar fi extrem de instructiva. S-ar putea reconstrui astfel un traseu caznit si aleatoriu, parcurs in sila si cu de-a sila, imprevizibil, dar lipsit de suspans: din perspectiva proiectului european, inaintarea catre UE este inexorabila; din perspectiva performantelor Romaniei, mereu sub sau alaturi de standardele minime. Un traseu de codas recalcitrant si tafnos (fiindca nu prea are de ce fi mandru), resentimentar si invidios. Mai recent, suntem astfel chiar fata de vecini: premiantii, incepand cu Ungaria, de care ne leaga o istorie de “competitie mimetica”, au trecut in clasa urmatoare; colegul de banca, Bulgaria, ne-o ia uneori inainte, cel putin ca perceptie, fiindca vrea sa iasa la tabla chiar daca nu si-a facut temele; “Balcanii de Vest”, dupa tragedia razboaielor iugoslave, avanseaza pe culoarul lor, iar Croatia incepe sa ne depaseasca (Slovenia, desigur, nu se poate compara cu noi, ci cu o provincie austriaca).
Procesul “aderarii”, cu momente de blocaj si regresiune, cu tresariri de speranta anxioasa si exaltari demagogice cu jumatate de gura, urmate de caderi in neincrederea data de luciditate, evaluari de bun-simt si de atitudinea Occidentului, este astfel un soi de rezumat postistoric al istoriei noastre. “Tranzitia” Romaniei de la distopia ceausista la himera consumului fara munca finantat de altii pare astfel o dramatizare a mai vechilor noastre probleme lasate nerezolvate ori “rezolvate” prost. Din pacate pentru noi, exista si spectatori ai acestei drame, iar unii dintre ei sunt in pozitia de a ne da note. “Neamestecul in treburile interne”, doctrina care i-a revenit in memorie domnului Iliescu zilele trecute, probabil nu fara oarecare nostalgie, nu mai poate fi utilizata.
“Europa sta cu ochii atintiti asupra noastra” mai mult decat oricand: pe vremea lui Caragiale, obsesia privirii normative a Occidentului mai putea fi ironizata (cu multa, inegalabila, autoironie!), fiindca Regatul se ridica lent, din scandal in criza, spre un model asumat pana si de parodia involuntara. Eram la jumatatea distantei dintre anii 1840 - elanul romantic revolutionar al sincronizarii emancipatoare cu Europa - si anii 1930-1940 - reversul neromantic sumbru al primei noastre demodernizari politico-ideologice, inspirata de modernismul antimodern al revolutiilor conservatoare si imposibil de temperat prin noile chemari la sincronizare cu aversul luminos al europenizarii programatice. Astazi, dupa a doua demodernizare, aflata in centrul proiectului sovietic - rearhaizarea societatii si a institutiilor plus paleomodernizarea economiei -, precum si dupa o jumatate de generatie de esecuri postcomuniste, privirea Occidentului continua sa ne deranjeze.
Am vrea sa fim iubiti neconditionat, dar suntem concurati cu succes pe acest teren de cainii “comunitari”, imbratisati la propriu si la figurat de activisti, deveniti eroi literari - v. romanul lui George Guess, The Dogs of Bucharest ori poemul cu acelasi titlu de Tess Gallagher. Numai cainii nostri isi pot permite orice, chiar si omuciderea. Noi insine trebuie macar sa ne prefacem ca intrunim criteriile de aderare. Desigur, am vrea sa fim lasati de capul nostru, dar sa primim “imprumuturi nerambursabile” - ce eufemism pentru pomana - cu nemiluita. “Capacitatea de absorbtie” este o problema numai la nivel macroeconomic; asa cum eroica lupta a Monicai Macovei incepe sa demonstreze, “absorbim” nesatios “prin reprezentanti”.
In ultimele luni, chestiunea admiterii in UE a redevenit preocupanta, dupa ce romanii pareau sa se fi autoconvins ca acest proiect exogen va fi mai tare decat combinatia dintre contraperformantele tarii si crizele interne ale UE. Deschiderea negocierilor cu Turcia, precum si semnificativele schimbari ale atitudinii birocratilor din Bruxelles fata de Balcanii de Vest ne dadeau sperante: totul e cu cine suntem comparati... Observatorii romani trimisi la Parlamentul European incepeau sa se simta “omologi” (mai ales in interviurile pentru mediile noastre). Guvernul se vedea deja culegand laurii aderarii, desi performantele sale ramaneau foarte modeste, chiar alarmante in sectoare ca sanatatea, invatamantul, productia industriala, raspunsul la dezastrele naturale, relatia cu parlamentul - nu doar cu opozitia - etc., iar Alianta naviga fara busola, cu o aripa indreptata spre vizibilul, dar putin dezvoltatul pol liberal european si alta in cautarea afilierii oportuniste la Partidul Popular European - o afiliere altminteri extrem de utila, din moment ce adversarii cei mai redutabili ai admiterii noastre in UE sunt mai ales crestin-democratii si popularii, adica partidele fara corespondent in Romania, unde nisa e ocupata de partidele de apartament care au supravietuit dezastrului PNtCD. In tot acest timp, presedintele Basescu se mandrea cu inexistenta “Planului B” - “ori la bal, ori la spital” ar putea spune el in Piata Revolutiei la viitorul Revelion -, lupta pentru prestigiu si notorietate cu prim-ministrul si se adancea in nebuloasa geopolitica a Marii Negre.
Intrebarea primei jumatati a anului 2006 - “cat mai stam ante portas?” - va ramane probabil fara un raspuns transant pana la Summit-ul UE din iunie. Dar in birourile de la Bruxelles, o stiu din surse autorizate, Raportul de monitorizare se profileaza, desi forma sa ultima va fi data publicitatii abia in mai. Data de 1 ianuarie 2007 pare tot mai putin plauzibila; unele voci arata ca nici aderarile din 2004 nu s-au facut decat la 1 mai; in fond, si 31 decembrie 2007 este in 2007! Iar anul 2008 este tot mai des mentionat. Si, in logica de mai sus, se poate imagina si o data ca 1 mai. Sau, cine stie...
Scriu aceste randuri pentru a prefata traducerea romaneasca a interventiei comisarului pentru Extindere, Olli Rehn, in cadrul conferintei Beyond Homogeneity (Dincolo de omogenitate), organizata pe 9 februarie 2006 de noul Center for EU Enlargement Studies de la Central European University (Budapesta), condus de profesorul Peter Balázs, fost comisar european, un specialist al integrarii europene. In discutia care a urmat alocutiunii lui Olli Rehn, vorbitorul a fost presat sa fie mai precis in legatura cu aderarea Romaniei si Bulgariei. Raspunsul a reluat afirmatia diplomatica, “2007 sau 2008”, in care grava mi se pare mentionarea lui 2008 cu atat de putin timp inainte de publicarea Raportului de tara, precum si ideea ca s-ar putea recomanda amanarea pana in 2008, “daca va fi necesar”. Formula folosita de comisarul pentru Extindere in incheierea raspunsului sau, “the jury is out” - juratii (inca) delibereaza -, nu e mai putin ingrijoratoare.