Antifascismul fără fascişti: povestea unei manipulări sovietice, de la Stalin la Putin şi Ponta

Sorin Ionita 08.05.2014

De același autor

Dacă băieţelul de patru ani aude că nu-i bine să-ţi bagi în nas boaba aia de mazăre, că e periculos, poţi fi sigur că în nouă cazuri din zece se duce în camera de alături şi exact aia face. După săptămâni de bombardament de la Kremlin cu gargară antifascistă, ca tactică putinistă de a vopsi în maro adversarii (recte, Maidanul), plus analiza propagandei ruseşti în editoriale şi pe bloguri, era desigur inevitabil ca Impecabilu’ nostru să înţeleagă exact opusul şi să trântească cu obiectele în fasole, făcându-i pe Patapievici şi Mircea Mihăieş fascişti. Acum intelectualii tribului, plus analiştii nealiniaţi şi subţiri, se vor repezi să le scoată de acolo, strigând că aşa şi pe dincolo, stai să vezi, am putea zice în definitiv că… sau schimbând subiectul: a, da, neplăcut, dar să nu uităm că şi America spânzura negri… Adică părând că-l critică pe premier, subtil, dar păstrând o ambiguitate studiată: nu se ştie niciodată, s-au mai văzut cazuri la ciudaţii ăştia cu papion.

Genul ăsta de comportament mimetic-infantil e jenant la un prim ministru, dar previzibil: Ponta ştie că în Vest habar n-are lumea care-i treaba prin România, dar dacă el, premierul socialist, se luptă cu fasciştii, asta dă bine şi vine pe un clişeu gata rodat. In fond, ce să te aştepţi de la nişte balcanici primitivi (sau ucrainienii pogromişti), nu? O, ja, ja, sehr gut, exclamă elita franco-germană în jurnalele sale de stânga, şi trece la alt subiect. Absurdul gros al situaţiei nu mai contează: pot să-ţi placă HRP şi Mihăieş ca persoane şi scriitori, ori nu, însă nişte individualişti ca cei doi, care resping colectivismul şi extremismele, pot fi calificaţi în orice fel, numai de susţinători ai fascismului nu – o doctrină fundamental gregară, în care turma e văzută ca valoare în sine, deasupra individului.

N-avem şi n-am avut în România regimuri fasciste după 1990, nici în cele mai negre clipe ale reprimării civismului prin mineriade. Tuşe disparate au fost, dar regimul politic ca atare nu a mers până acolo, din fericire, nici măcar în momentul de cumpănă 1990, când Iliescu a apelat la marota clasică, halucinând despre steaguri verzi şi rebeliuni legionare: asta era procedura standard învăţată la Moscova, asta a aplicat omul la ananghie. Aveţi o problemă, tovarăşi? Inventaţi iute nişte fascişti şi daţi leapşa pe ei.

Culmea, dacă ţii cu tot dinadinsul să cântăreşti farmaceutic, elemente real fasciste precum propensiunea pentru discursuri avântate şi demagogice în faţa stadioanelor cu activişti; anti-intelectualism; grosolănii naţionaliste; obsesie pentru propria imagine; angajarea de dobermani mediatici ca să bruieze discursul public pe TV şi Internet; sau utilizarea de Sturmbataillonen (mineri, dogărei) contra adversarilor politici – toate le-am întâlnit mai curând la PSD şi aliaţii lor, în filiaţia Iliescu-Năstase, moştenite instituţional de Ponta. Cu toate astea, să fie clar: numai pentru un început de agitprop paranoic nu poţi califica un regim politic drept fascist; măcar noi trebuie să păstrăm proprietatea termenilor.

Dacă n-am avut fascişti în preajma puterii reale, am avut în schimb retorică antifascistă cât cuprinde în ultimii ani, din partea a diverşi comentatori marginali, de nişă, care, la fel cum face Ponta acum, traduceau în română limba de lemn prinsă din zbor din surse externe, de la diverşi nătărăi în linia Chomsky, ori în linia Zizek: America lui Bush fascistă, austeritatea fascistă impusă de Băsescu şi Boc, FMI-ul cu politici fasciste, intelectualii fascişti, etc, nu-i mai scoteai din asta. Părea ceva cool, un giumbuşluc verbal mişto să împrăştii iresponsabil eticheta în stânga şi în dreapta, fără alt motiv decât că asta te face mai uşor remarcat atunci când, oricum, etichetarea altora e singurul lucru la care te pricepi, profesional vorbind. O chestie hipsterească, o veselie pură de cocoşel care se aude făcând cucurigu, cu valoare analitică zero.

Paradoxul e că băieţii şi-au înghiţit brusc limba exact când a apărut la orizont Fascistul în carne şi oase, adică un regim politic organizat cu adevărat de sus până jos după principii fasciste, conform definiţiei de manual: sistem de guvernare bazat pe dominaţia unui partid, condus de un lider naţional autoritar şi charismatic, suprimarea opoziţiei, politici anti-minorităţi, economie privată dar sub puternic control de stat, discurs naţionalist având în centru ideea de “suflet al neamului”, beligerant şi militarist, care exaltă în imaginarul public victorii (sau înfrângeri) istorice cu miză în prezent, mentalitatea de cetate asediată şi practică mobilizarea socială permanentă. Ei, fix acum, deodată, nu mai e cool să vorbim de fascism: ce prostie, avem teme mai importante…

Totusi, ce ziceţi, după criterii obiective, ştiinţifice, iar nu metaforic-sentimentale, cui i se potriveşte mai bine definiţia de mai sus: Americii? Germaniei? României? UE? FMI-ului? Poate Ucrainei? Ideilor lui Patapievici? Sau mai curând Rusiei lui Putin, din ce în ce mai evident? Şi atunci cum se face că avem astfel de schizofrenie uluitoare de discurs, în care fix hoţul cel mai mare strigă hoţii, iar după el amplifică refrenul o liotă întreagă pe planetă, de la idioţii utili din convingere până la spălătorii de bani ciprioţi sau lorzii britanici şi to’arăşii socialişti germani, membri în boardurile companiilor mixte?

Nu-i greu de înţeles. “Lupta antifascistă” a devenit mitul fondator al URSS în a doua parte a sec XX, sursa de legitimitate – unică, după erodarea iluziilor de prosperitate economică – o marotă care cu adevărat a prins la popor, de la ultimul analfabet şi până la intelighenţia de samizdat de la care se revendică scriitori ca Ernu. Poporul sovietic, şi în special ruşii, au ajuns să reacţioneze pavlovian la clinchetul clopoţelului antifascist, raliindu-se patriotic în jurul regimului – ok, o duceam noi prost, n-aveam de niciunele, dar cel puţin i-am batut pe nazişti – orbi la evidenţele că regimul alunecă el însuşi spre metehne blamate la alţii.

Ca atare, URSS nu se sfia, nici măcar în perioadele ei cam naţionaliste şi antisemite, să aplice eticheta “fascist” oricui avea chef şi interes în ziua aia: americanilor, europenilor, polonezilor, românilor, sau chiar statului Israel! Toţi erau fascişti, doar ruşii nu, ei n-aveau cum să fie fascişti, se ştie, deoarece au luptat în Marele Război de Apărare a Patriei, declarat oficial război antifascist – început în 1941, iar nu în 1939, cum învaţă din manuale tot restul lumii, probabil de fascistă ce este. Rusia lui Putin a renunţat la unele sovietisme, dar nu şi la acest canon propagandistic pe care, dimpotrivă, l-a reşapat şi consolidat, inclusiv printr-o Comisie Prezidenţială pentru Prevenirea Falsificării Istoriei în Detrimentul Intereselor Rusiei, din care fac parte mai mulţi generali şi şefi de servicii decât istorici (nu-i banc, vedeţi aici); sau prin impunătoarele parade militare în Piaţa Roşie, cum o să vedeţi la televizor mâine, de 9 mai.

In sensul ăsta Putin este un bun continuator al URSS, nu al Ţarilor, pentru că în logica sa ipocrită, sucită, kafkiană şi în retorica Newspeak pe care o practică, el cheamă la aceeaşi obosită cruciadă antifascistă zilele astea, contra unor fascisti fictivi, iar nu la apărarea ortodoxiei in Balcani, ca pe vremuri. A lăsat-o mai moale cu lupta de clasă şi a luat-o iar cu etnia, sufletul rus şi Patria Mamă, dar la fel făcuse şi Stalin prin ’41-’42, când se îngroşase gluma şi avea nevoie să mobilizeze mujicul-carne de tun cu chestii verificate, nu să-l confuzeze cu inovaţii doctrinare. Şi din păcate grosul naţiunii ruse pare aşa condiţionat de deceniile de agitprop încât nu mai vede că regimul Putin se fascizează pe zi ce trece nici dacă liderului i-ar creşte o zvastică în frunte. Din nou, ca şi în ’56 când au invadat Ungaria, sau în ’68 când au ocupat Praga, armata rusă duce în afara graniţelor un război, desigur, pur defensiv, patriotic şi dezinteresat – dar, mai cu seamă, antifascist.

Acuma, ca să revenim acasă, desigur că pe Victor Ponta îl doare în başcheţii lui mov, primiţi cadou de la Ghiţă, de toate detaliile astea, deoarece el e şeful unei găşti de tineri mardeiaşi politici super-pragmatici, cu mare inteligenţă tactică şi zero convingeri, care evident nu se omoară cu cititul de cărţi şi descusutul de doctrine. Ideologia lor e succesul: simt imediat ce le-ar putea aduce un avantaj şi exact aia fac. Dacă e sezon de cravate antifasciste, că asta poartă tovarăşii din Europa, atunci asta pun şi ei la gât, fără să le pese de unde se trage moda.

Ca şi carnasierul Putin, ei nu văd nimic absurd în a lansa acuzaţii de fascism fix în mijlocul unei campanii electorale în care din afişele PSD urlă provincial “mândria de a fi român” şi nevoia de a apăra ţara de UE; sau când au în conducere un bufon politic (Mazăre) ce defilează în uniformă nazistă; sau când un membru al găştii (Şova) provoacă scandal internaţional negând pogromul de la Iaşi (desigur, din sfertodoctism, nu rea-voinţă, dar despre asta vorbim, nu?) fiind pus apoi la colţ pe coji de nucă. Nici nu sesizează ce stupid şi contradictoriu e să spui că Mihăieş – sau oricine altcineva – “are opinii anti-româneşti, chiar fasciste”. Din doua, una: ori omul e un pericol ca element anti-naţional, adică e un înstrăinat, cosmopolit, vândut cabalelor supranaţionale, homosexual şi degenerat, după cum ne învaţă Mein Kampf; ori e fascist, adică opusul tuturor acestora. Ambele deodată, nu prea merge.

Pe scurt, e o pierdere de vreme să analizezi talmeş-balmeşul din capul Impecabilului, că nu ajungi nicăieri. Capul nu e partea lor tare, ci pumnul. E mult mai amuzant să te uiţi cu ce contorsiuni de spinare şi temenele orientale se vor repezi proverbialii zece înţelepţi-curteni să aducă îndărăt din baltă acest bolovan aruncat de Principe aşa, într-o doară, la un moment de nervi.

Articol publicat de contributors.ro

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22