De același autor
Cum, n-aţi auzit de Iulian Capsali? Atunci veţi auzi, sau mai precis îl veţi vedea pe buletinul de vot în 25 mai, ca unul din puţinii care au reuşit să treacă barierele administrative formidabile la înscrierea în alegerile europene drept candidat independent. Nu e puţin lucru ca un privat oarecare, cunoscut cel mult cercurilor de bloggeri apropiaţi de Biserica Ortodoxă Română, să izbândească acolo unde au eşuat PRM (ambele aripi), Noua Republică sau alţii. Ei bine, pornind de la un interviu luat dlui Capsali în România Liberă (aici) s-a încins brusc o dezbatere mamă-mamă, cu mult mai interesantă decât aventura în sine a candidaturii sale.
Pe de-o parte, dl Capsali vine să umple o nişă electorală oarecum descoperită, cea a votanţilor creştin-ortodocşi sinceri şi dedicaţi, care nu poate fi una mică. Îl recomandă pentru asta exemplul său personal, prin viaţă de familie (9 copii) şi activism pe temele standard ale bisericii (anti-avort, anti-gay); şi îl mai recomandă persoane publice care îl cunosc şi care pun mâna în foc pentru integritatea fără pată a persoanei şi sinceritatea demersului său (ex dl Adrian Papahagi). Dacă vreţi, dl Capsali pare un soi de Dan Puric care chiar practică acasă ceea ce predică; şi e mai fotogenic.
Pe de altă parte, dl Capsali are aerul că împinge anti-occidentalismul şi anti-modernitatea dincolo de poziţia uzuală a BOR, care, în contextul est-european al bisericilor-surori, una mai isteric-naţionalistă decât alta, pare chiar o instituţie moderată şi uneori timid-liberală. Fiind un polemist temperamental, zice-se (vezi şi critica deplasată la adresa jurnalistei care i-a luat interviul, altfel unul uzual şi neutru) noul candidat al ortodoxismului conservator împământeneşte şi la noi la trendul la modă în regiune: acela de a fuziona tradiţionalismul religios cu valorile post-moderne ale ecologiei radicale şi anti-corporatismului tip occupy, într-un melanj cu care estimez că ne vom confrunta tot mai des de aici înainte.
In plus, cei care critică retorica şi proaspăta implicare a dlui Capsali în politică acuză modul cum s-a folosit de parohii pentru strângerea celor peste 120.000 se semnături, lucru care nu se putea face fără acceptul tacit al ierarhiei. Probabil, aşa cum în 2009 PDL se făcea că habar n-are cine este EBA dar dădea pe circulară internă să i se adune cota de semnături, tot aşa acum BOR respectă formal cerinţele neimplicării politice dar dă o mână de ajutor cauzei. Seculariştii ce vor o separate strictă stat-biserică vor striga “trădare”; tabăra pioasă va răspunde că n-a fost încălcată legea şi, în fond, şi în alte ţări UE confesiunile au tot felul de forme de reprezentare politică, directă sau indirectă, acceptate de multă vreme.
Deşi legitimă, nu asta e însă discuţia care mi se pare cel mai interesant de dus. Ci aş merge spre o temă mai profundă: pericolul latent care apare din a echivala calitatea umană în privat cu performanţa politică în arena publică a democraţiei moderne. Cu alte cuvinte, dacă dl Capsali e un om care trăieşte drept şi face bine în spaţiul din jurul său (şi probabil, aşa este; nu-l cunosc dar merg pe mana dlui Papahagi), va face el automat bine şi ca reprezentant al cetăţii, chemat fiind să decidă pe tot felul de subiecte cu care nu s-a mai confruntat niciodată şi pentru care n-are alt ghid decât intensitatea convingerilor sale religioase, altfel neîndoielnice? Omul bun în privat rămâne bun şi când capătă putere asupra semenilor săi?
N-o să vă reţin acum cu lunga istorie a acestei dileme, care a strâns o bibliografie covârşitoare. Insă pomenesc doar pe Hannah Arendt şi “banalitatea răului” pentru a aminti că mari crime şi dezastre au fost slujite nu doar de monştri, ci de persoane obişnuite ca mine şi dv şi, uneori, de oameni buni în privat, oneşti şi dedicaţi unei cauze aparent nobile. Iar această stare dramatică a naturii umane ar trebui să ne preocupe şi să ne dea insomnii tuturor, inclusiv dlui Capsali, să ne facă mai reflexivi şi scuturaţi de certitudini gălăgioase, să ne oblige la efortul de a înţelege în fiecare zi ce consecinţe creăm asupra corpului complex al societăţii moderne prin deciziile noastre de putere în spaţiul public.
Or aici e problema: neo-ortodoxismul occupy pe care îl practică dl Capsali nu este decât o încarnare la zi a organicismului social în décor de secol XXI, o formă de reacţie la modernism pe care o ştim încă din sec XIX, cu rădăcini în romantismul german, peste care s-au adăugat straturi-straturi tot felul de experienţe locale est-europene, ba la extrema stângă, ba la extrema dreaptă. E o tradiţie ce n-are un dosar istoric foarte bun, să zic aşa, dar asta pare să nu-l tulbure pe proaspătul euro-candidat. N-aş sări nici în barca detractorilor săi radicali, care-l văd ca pe un iniţiator de mişcare Talibană în România, sau ca agent de influenţă al panslavismului.
Dar e evident că dl Capsali are o problemă, după cum vântură avalanşe de clişee despre Occident, pe care este evident că nu-l cunoaşte de la sursă, ci mai curând din predicile duhovnicilor-pustnici români sau diverse broşuri senzaţionaliste, sau din vaga cochetărie cu legionarismul, de care se delimitează ca practică la zi, dar nu ca viziune “dreaptă” asupra societăţii. Ele se îmbină perfect la dl Capsali cu activismul pe reţele sociale eco şi proteste împotriva capitalismului global, culturii de consum, industriei extractive, şamd, adică a tot felul de lucruri pe care este departe de a le pricepe, dar le foloseşte ca flamură. Tocmai faptul că e o persoană onestă şi harnică in acest fel face din dl Capsali un potenţial actor al “răului banal”, dintre cele fără de voie, mai mult decât au fost extremiştii bufoni şi corupţi politic de care a avut parte România în ultimele două decenii.
Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.
