De același autor
Există vreun argument de etică socială care să justifice impozitarea diferită la venituri egale?
Se dau trei femei de vârstă mijlocie, să zicem 45-50 de ani, cu profil demografic asemănător: doi copii căsătoriţi la casele lor, dar fără vreo traiectorie profesională genială în spate sau perspectiva vreuneia în viitor; stare de sănătate similară, adică nici prea prea, nici foarte foarte; proprietare (cu soţul) de apartament socialist în Bucureşti şi casă bătrânească (moştenită) în comuna din apropiere.
Tanti Nuţi munceşte cu carte de muncă la o patiserie postsocialistă, unde prestează la greu până la 50 de ore pe săptămână pentru 1.500 lei pe lună brut. Tanti Mimi a prins o fereastră şi s-a pensionat anticipat, ceva amestecat cu un mic caz de boală (fictiv), s-a mutat cu soţul în casa de la ţară, iar apartamentul din Bucureşti l-au dată în chirie cu 750 lei. Cu tot cu pensia ei, ajunge tot pe la 1.500 lei pe lună.
Doamna Nineta a fost profesoară de rusă în tinereţe, dar cum această materie a fost lustrată din învăţământ după revoluţie mult mai eficient decât foştii securişti şi activişti PCR, a trebuit să se apuce de altceva. Deci s-a recalificat jurnalistă la o publicaţie relativ obscură, dar cu o piaţă stabilă de gospodine şi mămici aspirante, unde este plătită în principal pe drept de autor (la limita legii, fireşte) cu 1.500 lei pe lună.
Bun, asta fiind situaţia, întrebarea de bază la care niciun guvern, partid sau analist din kommentariat n-au reuşit să răspundă convingător până acum este următoarea: de ce persoane aflate în situaţii socio-economice similare, la acelaşi nivel de venit, trebuie să plătească impozite diferite? Deoarece aşa se întâmplă: tanti Nuţi cotizează la stat pe cartea ei de muncă cam 45% din cât îl costă pe patron locul de muncă; tanti Mimi plăteşte parţial contribuţii sociale, plus un impozit pe venitul din chirie, în total vreo 20% din cât câştigă. Doamna Nineta, având şi carte de muncă „ţinută undeva“ de o prietenă cu firmă, cotizează ba 16%, ba 16% plus încă ceva pentru asigurarea medicală, după cum o sfătuieşte ba un binevoitor, ba altul, că nu poţi şti sigur cu legile astea care se schimbă la câteva luni.
Există vreun argument de etică socială care să justifice impozitarea diferită la venituri egale? Şi în special jupuirea cu precădere a muncii manuale, care e mai uşor de cuantificat şi urmărit, la prestatori fără suficient capital social pentru a obiecta inteligent faţă de acest tratament regresiv?
Evident, nu. Discuţia asta am avut-o des în ultimii ani, începând din 2005, când s-a introdus cota unică: un succes parţial, pentru că a mers foarte bine partea de reducere a procentului de impozitare (de la 40% marginal, dacă vă mai amintiţi), dar s-a blocat pasul doi, obligatoriu, de lărgire a bazei de impozitare către toate tipurile de venit. Ce circ am avut atunci, cu intelectuali şi artişti care lansau apeluri patetice cum că actul de creaţie e ceva special, o comunicare cu sferele superioare, care trebuie deci impozitat mult mai uşor decât roboteala la strung. Şi ce şoc şi groază în mass-media, când s-a pus problema ca salariile din redacţii să nu mai poată fi escamotate pe drept de autor.
Într-o întorsătură a sorţii de roman ieftin, iată că unul dintre cei mai înfocaţi şi articulaţi susţinători ai liniei opoziţionist-emoţionale de atunci (care spunea că plata de CAS pe drepturile de autor ar fi „dublă impozitare“) e azi pedepsit exact pe unde a păcătuit. Liviu Voinea, actualul ministru al Bugetului (şi de Finanţe, aş zice, că liberalii cu portofolii de economie-finanţe au doar funcţii decorative), s-a sucit la 180° în virtutea funcţiei şi ne vinde azi la tarabă exact ce combătea ieri: uniformizarea bazei la care se aplică impozitul şi CAS, prin includerea tuturor surselor individuale de venit.
Evident, nu-i vorba de nicio dublă, triplă etc. impozitare, aşa cum clama d-l Voinea atunci, deoarece înmulţirea e distributivă faţă de adunare, ştim asta din clasa a IV-a, nu? X% pe fiecare bucăţică de venit face X% pe tot întregul, nu mai mult. Iar cei care mai au încă dileme privind natura contribuţiilor sociale şi drepturile pe care le creează ele ar face bine să se liniştească: acestea, de exemplu contribuţia la Casa de Sănătate, nu sunt o „asigurare“, cum greşit este numită, care să creeze drepturi diferite în funcţie de volumul contribuţiei, ci pur şi simplu un impozit pe venit din care statul finanţează sistemul public de sănătate, cu tot cu importanta componentă de redistribuire socială.
Şi ştiţi ce? Este foarte bine că este aşa: sistemul de sănătate are multe probleme în România, dar principiul finanţării prin impozit proporţional cu venitul şi al redistribuirii este una dintre părţile sale bune, care trebuie păstrată. Aşa că nu mai întrebaţi ca papagalii la TV, „eu am salariu mare şi am contribuit o grămadă, până acum n-am consumat, unde-s banii mei, vreau condiţii ca în Germania“ – banii tăi, prietene ce te numeri printre puţinii contribuabili la sistem, s-au dus pe îngrijirea a 4-5 noncontributori, aşa bună, proastă cum e ea.
Finalmente, o chestie de onestitate politică: nu-i corect ca într-un guvern de centru-stânga lucrurile astea să fie lăsate pe umerii a doi-trei funcţionari şi al unui demnitar-tehnocrat ca d-l Voinea. Acestea sunt decizii majore de politică într-o societate, deci toţi liderii aleşi la vârf, în frunte cu premierul Ponta, ar trebui să iasă şi să le explice, cu riscul de a deveni impopulari. Dacă vrei să fii cu adevărat impecabil şi să-ţi justifici reputaţia de orator şi politician de viitor, se cere mai mult decât să fii un Rică Venturiano de opoziţie, că acolo e uşor. Anume, se cere ca la putere să nu fii doar şmecher (se cere şi asta, nu suntem naivi), ci şi responsabil, să conduci norodul în direcţia corectă, ca un lider, chiar când acesta mârâie, nu să te piteşti după fustele lui Voinea şi ale lui Gherghina. Cu toate păcatele lor, premierii de dinainte au fost mai corecţi în privinţa asta.
Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR)
