Ministerul marilor ţepe (drapate în PPP)?

Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că d-l ministru Şova s-a nimerit dejurnă la Palatul Victoria şi a vorbit despre sare, pietriş – că numai nisip nu e ce pune CNADNR pe drumuri ca să le zvârlim unii altora în parbriz – şi alte frumoase tradiţii româneşti de deszăpezire. Rolul său în guvern e cu totul altul şi nu va trece mult până veţi vedea asta: portofoliul său, încă neexplicat publicului în detaliu, este acela de ministru pentru parteneriatele public-privat (PPP-uri).

Parteneriatele public-privat (PPP) sunt niş­te aranjamente complicate pe termen lung în care autoritatea publică (centrală, lo­cală) pune nişte active fixe sau garantează exclusivitatea pe un ser­vi­ciu pe o perioadă, iar pri­vatul vine cu banii de in­vestiţie, construieşte, ex­ploa­tează şi încasează ve­niturile, urmând ca, după un termen agreat, totul să revină părţii publice. Ideea e că statul şi privatul îm­part prin contract, în mod echitabil, riscul şi be­ne­fi­ciile afacerii. Avantajul e că bugetul se de­grevează de o investiţie pe care ar trebui s-o achite integral de la bun început; dezavantajul e că într-un asemenea con­tract complex, întins uneori pe decenii, statul şi privatul pun la comun resurse în bani sau în natură şi extrag avantaje în mod asimetric peste timp, ceea ce presupune un calcul cost-beneficiu atent făcut şi o mare capacitate de management şi monitorizare din partea autorităţii publice.

Evrika!, s-au entuziasmat într-un glas mi­niştrii, primarii şi preşedinţii de judeţe ro­mâni când au aflat, acum ceva vreme, că există pe lume aşa o chestie miraculoasă: bugetul public nu pune niciun ban, ceea ce e important mai ales în criză; infra­structura publică se face pe socoteala pri­vatului; şi, în plus, dezvolţi relaţii in­te­resante cu diverşi băieţi-investitori. De exemplu, căutând în disperare de cauză so­luţii-miracol şi / sau ţapi ispăşitori, gu­vernul PDL şi o mică falangă de senatori ai săi s-au gândit în 2010 să treacă o lege specială a PPP care să evite procedurile de licitaţie, astfel încât să pu­tem aduce în contract pe cine vrem noi.

Evident, tot acest en­tu­zi­asm e prost plasat. Nu s-a înţeles faptul că o ad­mi­nistraţie publică ezitantă şi cu capacitate limitată, ce nu reuşeşte să deruleze corect licitaţii simple pen­tru bunuri şi servicii, e pu­ţin probabil să fie în stare să scrie caiete de sarcini, să ţină proceduri şi să mo­ni­torizeze contracte derulate pe decenii, cu vehicule financiare complexe, sau eva­lu­area unor riscuri potenţiale în viitor, aşa cum presupune un PPP. Cu alte cuvinte, când eşti abia la primele lecţii de pian, e bine să rămâi la Für Elise, nu să te arunci în Prokofiev.

Ultimul număr pe 2012 al The Economist are un articol ce explică de ce merg prost PPP-urile în India, unde pentru noi in­vestiţii în drumuri şi energie se puseseră mari speranţe în ele. Concluziile se aplică perfect la noi: lipsită de experienţă, ad­mi­nistraţia fie se teme de acuze de corupţie şi face un contract dezavantajos pentru fir­ma privată, care o bagă în faliment (40% din cazuri); fie scapă un contract deza­van­tajos pentru stat. Un PPP se descurcă mai greu decât un proiect public clasic cu avi­zele, aprobările sau exproprierile şi e mai vulnerabil la scandal şi atacuri politice când apar întârzieri. Plus, într-un mediu eco­nomico-politic volatil (România, India), e inerent mai dificil decât în Marea Britanie să ai un plan de afaceri credibil: dacă eu fac autostrada bizuindu-mă pe promi­si­u­nea oficialilor că îmi voi recupera banii în 30 de ani din taxa de utilizare menţinută (şi indexată) la nivel rezonabil, pot avea încredere că acest contract se va respecta şi sub următoarele şase parlamente?

Problema mare e însă aceea că oficialii ro­mâni au început să privească PPP-urile ca pe o alternativă deopotrivă la fondurile UE, unde domnul diriginte Barroso nu ne lasă deloc să jucăm miuţa cum ştim noi; şi la neplăcutele reguli de achiziţie publică ce impun transparenţă plus selecţie com­petitivă a partenerului privat. Cu alte cu­vinte, filosofia românească a fost în ul­ti­mii ani: decât licitaţii, mai bine punem de un PPP ca să ocolim licitaţia.

Asta, în ciuda faptului că, în spiritul ac­quis-ului comunitar, un PPP este tot o for­mă de achiziţie publică de servicii şi / sau lucrări, doar că una mai complicată, deci trebuie să se supună aceloraşi reguli ca şi ce­lelalte forme de achiziţie sau con­ce­siu­ne. Ca atare, încercările din 2010-2011 ale „grupului parlamentar pro-PPP“ de a mo­difica legea şi a crea o cale alternativă, ne­concurenţială, pentru selectarea de par­te­neri privaţi au fost stopate de Comisia Eu­ropeană.

Tot praful s-a ales şi din eforturile doam­nei ministru Udrea de a crea un Program Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii (PNDI) în valoare de 4 miliarde de euro, în care contractorii ar fi urmat să fi­nan­ţeze din surse proprii mari investiţii, ur­mând ca statul să-i rambuseze ulterior. Lo­gica schemei se apropia de cea a unui PPP mai stângaci, cu multe detalii lăsate în sus­pensie, având obiectivul afirmat cu can­doare de a cheltui bani pe care statul nu-i are şi în plus, dacă se poate, în afara con­strângerilor de deficit. Evident, nu s-a pu­tut, iar FMI şi UE au pus iute capăt acestei încercări naive şi nefezabile a PDL.

Riscul este ca astăzi Guvernul Ponta II să încerce aceeaşi şmecherie în altă formă, prin intermediul poziţiei de ministru de­legat pentru proiecte de infrastructură de interes național și investiții străine (Dan Şova). Nici aici n-avem încă detalii şi ră­mâne de văzut ce intenţionează să facă concret titularul acestui portofoliu. Însă e clar ce n-ar trebui să facă: o schemă ase­mănătoare PNDI, pe baza unei legi a PPP asemănătoare cu cea criticată deja de DG Regio, prin care mari proiecte de investiţii din transport şi energie să fie scoase din zona fondurilor UE (ca să nu mai fim su­pravegheaţi) şi, asumate 100% pe bugetul de stat, să fie negociate direct cu diverşi investitori români sau străini selectaţi fără licitaţie, pe contracte cu clauze obscure. Dacă asta e ideea, ea va avea aceeaşi soartă ca pe vremea PDL, deoarece litera şi spi­ritul regulilor europene de concurenţă se aplică tuturor proiectelor în care este im­plicat statul, indiferent ce etichetă creativă de PR punem noi pe ele. //