De același autor
De multa vreme asistam la un razboi al strigaturilor intre comunitatea minoritar-romaneasca din Harghita si Covasna si majoritatea maghiara din aceasta regiune, in care fiecare incearca sa convinga pe ceilalti, opinia publica si, probabil, pe sine insusi de pericolul colapsului demografic iminent. Organizatiile de romani, localnici vechi, dar si cadre stabilite acolo sub ceausism, frustrate de pierderea ulterioara a pozitiilor, acuza epurarea etnica prin discriminari subtile. Le tin partea episcopul locului - cum ar putea face altceva, sa fim sinceri, din moment ce Biserica Ortodoxa este unul din marii beneficiari imobiliari ai acestei politici de implanturi etnice in secuime? - sau diversi parlamentari nationalisti de la centru, aflati in pierdere de viteza si gata sa sufle in orice trombon de ocazie. Pe la inceputul anilor ’90, asta era chiar o tema fierbinte, tratata cu comisii parlamentare de ancheta; intre timp, si-a mai pierdut din acuitate, dar nu din potentialul de a nelinisti periodic lumea.
De partea cealalta, comunitatea conservatoare a secuilor pare cel putin la fel de obsedata de ideea ca este o specie pe cale de disparitie. Amintirea anilor ’80 e inca vie, ideologia national-socialista a statului de atunci fiind de doua ori mai greu de suportat pentru ei decat pentru noi ceilalti, deci trauma e pe undeva de inteles. Asta nu justifica insa alunecarile in retorica vag rasista, sau macar eugenista, ale unor lideri provinciali cantonati in ideile anilor ’30. Tema fiind de interes pentru ambele comunitati, e surprinzator sa constati cat de putin se sprijina pe cifre aceasta polemica, si cat de mult pe mituri si legende. Numeri pe degete materialele documentare produse in ultimii ani care si-au propus sa dea un raspuns serios, dincolo de emotii si simbolistica, la intrebarea din titlu.
Iar asta e curios, pentru ca datele nu lipsesc chiar cu totul, o simpla cercetare pe Internet oferind o baza de plecare, deci e cu atat mai de condamnat atunci cand ele sunt ignorate sau manipulate. Urmarind seria de recensaminte care s-au facut in Romania dupa razboi, nu constatam deloc suisuri sau prabusiri demografice abrupte in Har-Cov, intr-o parte sau alta. Tendintele din aceasta zona sunt aceleasi cu cele din alte regiuni si urmeaza linia generala a tarii (Fig. 1): crestere naturala pana in 1990, dupa care emigratia si scaderea natalitatii au generat trendul cunoscut. De asemenea, proportia populatiei maghiare in cele doua judete a fost remarcabil de stabila in ultimele opt decenii: Fig. 2 arata ca din anii ’30 nu s-a schimbat mare lucru, in ciuda faptului ca pendulul istoric a oscilat de atunci incoace de cateva ori, in ambele sensuri.
Epurarea si catastrofa biologica a unei comunitati sau a celeilalte refuza deci cu incapatanare sa se produca, lasand de rusine casandrele din cele doua tabere. Nici chiar ultimul deceniu de ceausism, cand politica de agresare a identitatii maghiarilor prin reducerea invatamantului in limba materna a fost o realitate1, nu a produs mari efecte in plan demografic. Miscarea de populatie de dupa 1990 pare mai curand una naturala, in ton cu cele din restul Romaniei: oamenii tineri pleaca din rural catre orase, in cautarea oportunitatilor economice sau a altui stil de viata, iar destinatia preferata sunt metropolele regionale; emigrarea in Europa (si, pentru tinerii maghiari, Ungaria) constituie o tentatie suplimentara; localitatile rurale din munti se depopuleaza, la fel ca in Apuseni si Moldova, din cauza dificultatilor traiului si izolarii; iar toate aceste lucruri pot fi privite cu detasare sau ingrijorare, dupa cum considera fiecare, dar nu au nimic de a face cu relatiile interetnice.
Unde au ceva dreptate liderii maghiari este atunci cand se uita la proportia acestei minoritati in intregul populatiei tarii, care a scazut de la 9,8% in 1930 (pe actualul teritoriu al Romaniei) la 7,1% in 1992 si 6,6% in 2002. Insa cum stabilitatea a fost mai mare in Har-Cov, rezulta ca scaderea provine din celelalte judete ale tarii, unde maghiarii sunt minoritari, nu din secuime, de unde se aud azi vocile panicate. De asemenea, in caz ca se poate vorbi de un val important de etnici romani stabiliti in zona, pare ca nu ceausismul a fost perioada cea mai semnificativa, ci anii ’20, imediat dupa unirea Ardealului cu Romania. De exemplu, Miercurea Ciuc (Csikszereda) avea 1% romani in 1910, dar a sarit la 16% la recensamantul din 1930, probabil prin venirea de cadre administrative noi intr-o localitate care era doar un sat mai mare, cu putin peste 3.000 de suflete. Faptul ca pe urma, pana in 1992, proportia romanilor a urcat la 20% nu mai pare deloc socant.
In concluzie, nu s-a intamplat nimic dramatic cu demografia in secuime dupa 1989, ceva care sa justifice perpetua lupta in declaratii intre liderii locali. Are aerul ca nici maghiarii, nici romanii nu se vor stinge biologic in zona. Ambele comunitati au avut momente de cumpana pe parcursul secolului XX, dar a trecut prea mult timp de atunci pentru ca sa mai putem vorbi azi de politici legitime de corectie a echilibrului etnic - in caz ca acestea pot fi vreodata legitime. Oricum, nu e clar ce anume propun concret cei care tin acest subiect pe agenda, odata asigurate educatia si folosirea limbii materne in relatia cu statul si abandonate orice politici de trimitere fortata (sau, dimpotriva, de impiedicare a stabilirii voluntare) a altor etnii in Har-Cov. Nici reprimarea casatoriilor mixte, nici subventionarea plecarii secuilor in Ungaria - idei avansate de radicalii celor doua parti - nu pot fi considerate decat simptome de deranj mintal. Ca si in cazul liderilor comunisti, preocuparea excesiva a unora pentru mantuirea popoarelor poate sa semnaleze mai curand lipsa lor de aderenta la realitate si la nevoile oamenilor, individual.
1. Documentata in capitolul sociologului Marius Lazar in raportul Populatia judetelor Harghita si Covasna. Aspecte ale convietuirii interetnice, publicat in 2000.
