Prioritatea României e reforma comunelor, iar nu regionalizarea sau întărirea judeţelor

De-a lungul anilor, primăriile s-au înmulţit constant, prin diviziunea comunelor, ca amoebele.

Sunt la fel de surprins ca şi vicepremierul Drag­nea de hotărârea Curţii Constituţionale îm­po­triva legii ce dădea atribuţii şi resurse su­pli­mentare Consiliilor Judeţene şi aştept cu in­te­res detalii. Am o grămadă de obiecţii contra iniţiativei, dar toate ţin de oportunitate şi bu­nă guvernare, nu de le­ga­litate, deoarece nu ştiu până unde poţi merge cu in­ter­zi­cerea incompetenţei sau ti­că­loşiei prin Constituţie. Cert e că, după eşecul regionalizării, iată că acum pică şi planul B. Ce ar mai avea guvernul de făc­^­ut?

Păi, ceea ce trebuia de la început: o reformă teritorială bună, bazată pe experienţa eu­ro­peană şi priorităţile reale ale României, iar nu pe dorinţele partidelor şi baronilor locali. La noi s-a încercat exact opusul a ceea ce ve­dem în Europa, şi anume:

1. Nivelul administrativ echivalent judeţelor (NUTS 3) e cel mai contestat; multe ţări merg spre diluarea sau desfiinţarea de unităţi de acest fel (Italia, Marea Britanie, Franţa, Grecia, statele scandinave);

2. Se scad costurile la nivel de bază, fie prin fu­ziuni directe de comune (Danemarca, sta­te­le baltice, Albania, Grecia – unde mai rămân aproximativ una din trei), fie prin alte tipuri de cooperare intercomunală pe servicii (Fran­ţa, Germania, Olanda, Finlanda);

3. Se înfiinţează zone metropolitane în jurul po­lilor de creştere cu economie urbană so­fis­ticată, ce preiau de la primării atribuţiile pe investiţii, ame­najarea te­ri­to­riului sau trans­port, pentru a coordona de­z­voltarea (vezi Grand Paris, Italia cu 10 zone, legea din Po­lonia pentru 12 oraşe me­tro­politane).

În România, nevoile sunt cam aceleaşi. Judeţele n-au fost de mare ajutor în coor­do­narea urbanistică sau a altor servicii între municipii şi ru­ralul din jur: vezi nesfârşitele discuţii pe tema banală a decontării curselor RATB suburbane din Bucureşti; ce să mai vorbim de vreun proiect complicat şi scump, precum metroul suburban (precum RER în Pa­ris sau HEV în Budapesta)? Zonele me­tro­po­litane existente (Iaşi, Oradea, Constanţa etc.) nu au lege care să le dea forţă, ci sunt v­o­luntare, deci în zodia iniţiativelor minore.

De-a lungul anilor, primăriile s-au înmulţit constant (deşi toate guvernele au promis con­trariul), prin diviziunea comunelor, ca amoe­bele: deputaţii sau alţi politicieni locali au tot lobat ca două sate de peste râu să se rupă de cele trei de dincoace şi să formeze o comună nouă, asta fiind maxima lor performanţă po­litică. Sau unii primari au păstorit triumfal transformarea comunei lor în oraş, o prostie ce n-a schimbat nimic în nivelul de trai, ci doar a dublat impozitele pe proprietate (ur­bane) şi a lăsat localitatea în esenţă tot ru­rală, dar ineligibilă pentru fondurile UE pentru agricultură.

Astfel de orgolii păguboase au făcut ca, deşi populaţia scădea, judeţe fără mari probleme de izolare geografică, precum Timiş, Dolj, Olt, Teleorman (şi altele), să capete după anul 2000 peste 10 comune noi fiecare; şi aşa s-a ajuns ca judeţul Vaslui să aibă mai multe mu­nicipii decât Prahova sau Timiş, zone cu reală tradiţie urbană.

Evoluţiile sunt, cum ziceam, contrare celor din UE. Fragmentarea a slăbit financiar şi mai tare ruralul: sub un sfert dintre comune (sunt 2.860 cu totul) îşi acoperă salariile din ve­nituri proprii necondiţionate; ce să mai dis­cu­tăm de investiţii sau priorităţi strategice? Practic, Consiliile Locale se întrunesc degea­ba, că nu prea au ce decide; autonomia fi­nanciară este o ficţiune. Mai grav, 24% dintre comune au cheltuielile de personal mai mult decât dublul bazei proprii de resurse, deci sunt practic în faliment tehnic, iar asta nu nea­părat din vina primarilor în funcţie, ci pentru că aşa au fost proiectate.

Au devenit deci o pradă uşor de clientelizat, pu­tând fi controlate ori de la nivel judeţean, ca acum, ori de noile regiuni ce se doreau în­fiinţate. Aşa zisa-reformă Dragnea n-ar fi schimbat nimic în acest punct esenţial – cel mai important – al administraţiei. Primarii vor continua să fie pioni în campanii elec­to­rale murdare dirijate de sus, pentru că n-au încotro. Ca atare, e chiar bine că s-au blocat planurile de regionalizare şi întărire de judeţe. Avem şansa să ne ocupăm de priorităţi reale, mai puţin spectaculoase, dar mai utile: reforma spaţiului rural şi întărirea legislaţiei pe cooperare intermunicipală şi zone me­tro­politane.

Acestea nu presupun costuri sau amen­da­mente constituţionale, au impact real şi sunt în concordanţă cu tendinţele în restul Eu­ropei. Mai mult, reformele pot fi acceptate de actorii locali dacă ar fi aplicate gradual, pe câţiva ani; ar fi precedate de o campanie de explicare; şi s-ar baza nu pe ucazuri date pes­te noapte, ci pe mecanisme stimulative de tip fond condiţionat pentru investiţii, ca în sta­tele baltice: nu vă asociaţi, ok, dar nu primiţi nici finanţare pentru drum sau apă-canal. Asta am constatat (la EFOR) într-un proiect de dezbateri pe fuzionarea comunelor (fi­nanţat de FDSC) în care am mers cu caravana prin sate şi am discutat cu primari şi con­silieri. Din păcate, are aerul că suntem sin­gurii care ne-am gândit la asta, guvernul fi­ind absent din peisaj.

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).