De același autor
Anarhiştii şi revoluţionarii europeni de fotoliu, frustraţi că n-au prins anul ’69 pe viu, exaltă nediscriminat revolta maselor din lumea a III-a.
Cine insistă să vadă partea plină a paharului, indiferent de condiţii, încearcă în perioada asta să salveze pentru teoria tranziţiilor democratice bulibăşelile politice grupate îndeobşte sub eticheta „primăvara arabă“. S-a spus că, în ciuda confuziei actuale, e un lucru bun faptul că revoluţionarii n-au fost islamişti, ci clasa mijlocie: studenţi şi liberali care cer răsturnarea unui regim stagnant şi corupt, vor libertate, demnitate şi prosperitate. Prosperitate care, până acum, chiar dacă vechile regimuri erau pro dezvoltare şi modernizare, se acumulau prea tare doar în mâna a 1% (clanul Mubarak, Ben Ali etc.).
Că islamiştii, chiar când ajung la putere prin vot popular (ca în Egipt sau Algeria, acum două decenii), trebuie lăsaţi să guverneze, deoarece actul guvernării îi responsabilizează, îi aduce inevitabil mai la centru sau le trădează eventuala incompetenţă, deci lumea se va lămuri ce e cu ei.
Naive şi banale observaţii, dacă-mi permiteţi. Revoluţia de la Teheran din 1979 tot aşa a început, cu studenţi şi clasa mijlocie (antreprenorii din bazar) sătui de „proasta guvernare a Şahului“, care, e drept, modernizase ţara, crescuse PIB per capita şi cheltuielile sociale, însă avea partea lui de cult al personalităţii imperiale, cu bizarerii exotice, şi o curte coruptă. Beneficiile progresului, vezi bine, se acumulau doar la 1%; restul de 99% erau ţinuţi pe dinafară. Ceea ce în cazul Iranului anilor ‘60-’70 nici nu era chiar adevărat, sau oricum mai puţin decât în Egiptul lui Mubarak, dar important e că lumea asta credea.
Anarhiştii şi revoluţionarii europeni de fotoliu, frustraţi că n-au prins anul ’69 pe viu, exaltă nediscriminat revolta maselor din lumea a III-a şi se emoţionează de fiecare dată când poporul iese în stradă pentru „bună guvernare“. Uitând că, dacă e ceva mai constant şi repetitiv în istoria umană, astea sunt exact rebeliunile contra „celor 1% care ne spoliază“. De la jacqueriile ţărăneşti medievale, trecând prin lupta de clasă marxistă şi până la mişcarea Occupy, refrenul e pe fond acelaşi, doar detaliile conspiraţionale diferă: beliţi-i pe cei de la putere şi cetatea lui Dumnezeu va lua automat fiinţă pe pământ şi nu va mai exista nici durere, nici întristare.
În realitate, e uşor să creezi consens întru răsturnarea unui regim impopular (în special unul doar semiautoritar sau în curs de liberalizare) într-o masă mare şi pestriţă de studenţi, intelectualitate urbană, ţărănime subangajată, oropsiţi ai sorţii, clerici sau chiar segmente de burghezie antreprenorială. Mult mai greu este ca, odată regimul înlăturat, să se păstreze consensul asupra a ceea ce ce ar fi de făcut – mai ales când masa de revoluţionari are nemulţumiri reale, dar explicaţii complet aiuristice sau paranoice privind sursele problemelor şi stagnării sociale, sursele prosperităţii etc.
Pe scurt, indignarea legitimă e poate o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru o agendă de bună guvernare. Când circul pestriţ ajuns la putere constată că realitatea nu intră deloc în calapoadele explicative ale gloatei, fie ele marxiste, anarhiste sau islamiste, iar bugetele din care ar trebui să se verse prosperitatea asupra sărăcimii nu doar că nu cresc, dar chiar scad după „revoluţia binelui“, nu e deloc o regulă ca noul regim să devină mai pragmatic şi moderat sau lumea să-l înlocuiască paşnic cu altul. Cine crede asta ignoră natura profund iraţională a fiinţei umane.
Confruntat cu incompetenţa mullahilor şi probleme economice crescânde, regimul lui Khomeini, adus la putere de studenţi şi clasa mijlocie, a strâns şurubul şi a creat statul islamic de azi, intuind corect că propaganda bazată pe explicaţii paranoice ale necazurilor vizibile (de vină sunt America, Israelul etc.) va asigura mereu o masă critică de creduli şi, deci, perpetuarea regimului. După cum a declarat explicit ayatollahul la un moment dat, importantă e puterea politică; economia e pentru măgari. Egiptul de azi validează teoria: erodarea electorală a Fraţilor Musulmani, vădit incompetenţi, s-a făcut pe seama migraţiei de voturi nu către partidele liberale, prost organizate, ci către islamiştii duri, salafişti.
Ce vreau să spun nu e că revoltele contra regimurilor autoritare sunt nelegitime în principiu, ci doar că actul revoltei în sine e partea cea mai uşoară a tranziţiei (dar şi cea mai sexy, aducând la lumină tot felul de exaltaţi) şi nu garantează nimic. Important e cum gândeşti societatea şi instituţiile ei, ce teorie a schimbării ai şi ce vrei să pui în loc.
Una e să-l răstorni pe Mubarak, care cheltuia 6% din PIB (adică o treime de buget) pe subvenţii la combustibil şi alimente, cumpărându-şi astfel o relativă pace socială, fiindcă ţi se pare că nu erau de ajuns şi vrei să dai încă şi mai mult la popor. Şi alta e să vrei să tai aceste subvenţii absurde şi ruinătoare pentru stat, care au creat starea actuală de stagnare şi dependenţă socială, modernizând cu adevărat statul. Nu ştiu câţi dintre revoltaţii din piaţa Tahrir aveau clar în minte că soluţia corectă e B, una profund impopulară; erau, probabil, o mică minoritate.
Legitimitatea reală a unui regim nu este dată de „emanaţia din revolta autentică a poporului“, cum spun azi mulţi comentatori cu ochii umezi de emoţie, nici măcar dacă revoltaţii sunt în majoritate studenţi şi clasă mijlocie, iar nu activişti religioşi. Ci e dată de consensul asupra unei soluţii viabile de societate, bazată pe explicaţii autentice şi raţionale ale deficienţelor guvernării, nu pe iluzii şi demagogie. În lipsa lor, totul se rezumă la o (altă) rebeliune milenaristă, aşteptări utopice care vor fi fatalmente dezamăgite, într-un ciclu care se tot repetă de 1000 de ani, şi printre creştini, şi printre musulmani.
* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).
