Secretizarea fondurilor pentru judeţe şi primării

Asistăm la dispariţia oricăror criterii sau constrângeri pe instrumentele de finanţare a administraţiei locale în România; în plus, la opacizarea şi deresponsabilizarea deciziei, după ce ani la rând se înregistraseră progrese timide în direcţia bunei guvernări.

Acum un an şi jumătate, când EFOR lansa Indicele Clientelismului Local, împreună cu harta aferentă (vezi expertforum.ro), constatam că, pe o măsurătoare obiectivă a politizării distribuirii ba­nilor de la buget (deci, ex­cluzând granturile UE), cli­entelismul a avut un ma­xim în perioada 2007-’08, care a coincis cu balonarea bugetelor publice înainte de criză. Recomandam atunci ca instrumentele de alo­ca­re a investiţiilor către con­siliile judeţene şi primării, din care noi le analizasem pe principalele şase, să fie raţionalizate, iar alocările să se facă doar prin com­pe­tiţie de proiecte, cu termene, priorităţi şi eva­luări transparente. Din păcate, ac­tua­lizând analiza în iunie 2014, constatăm re­grese ale bunei guvernări pe toată linia: politizarea alocărilor a revenit; iar opa­ci­ta­tea deciziei a crescut, în loc să scadă.

Am arătat în materialele EFOR citate că a existat tot timpul după 2005 o influenţă politică asupra distribuirii fondurilor de investiţii în teritoriu. Acest lucru a fost ştiut mereu, anecdotic, din presă, însă noi am măsurat sistematic fenomenul pentru perioada 2005-2011 şi am determinat că a avut un vârf în anii 2007-’08. Acest efect s-a diminuat întrucâtva – odată cu sumele disponibile – în anii de criză economică, dar pare să reînvie odată cu sfârşitul re­ce­siunii, după cum arată datele analizate pre­liminar.

Disproporţia de reprezentare politică du­pă ultimele alegeri locale, când USL şi ali­aţii săi informali au câştigat peste 75% din primării, face mai puţin relevantă analiza doar în termeni de putere-opoziţie pentru anul 2012. Cu alte cuvinte, USL & aliaţii au ajuns să ocupe o proporţie atât de ma­re din administraţie, încât o competiţie acer­bă pentru resurse / alocări s-a de­clan­şat în interiorul taberei puterii: există opi­nii în sensul că primarii PNL au fost pu­ternic dezavantajaţi financiar în 2012 şi ul­terior. Dacă judecăm strict aritmetic pe datele existente, opoziţia a primit fonduri doar în pro­porţie de 2/3, prin com­pa­raţie cu o situaţie de stric­tă neutralitate politică (vezi fi­gura).

Schimbarea cea mai de­pri­mantă constă însă în aceea că, dacă, până în 2012, pu­team cel puţin şti cui s-au dat banii, începând cu 2013 acest lucru nu mai e posibil (sau e mult mai greu). Până în 2012, aces­te alocări, în special din Fondul de Re­zer­vă al Guvernului, se făceau prin HG, sub forma unui tabel cu localităţi şi sume, iar noi ne luptam pentru ideea ca banii să fie alocaţi după apeluri de proiecte, cu prio­rităţi şi termene anunţate în prealabil, în urma unei jurizări şi cu un sistem de sco­ruri.

Din păcate, guvernul a ales să meargă în direcţie contrară: prin OUG 103/2013 de­cizia a fost delegată către MDRAP, pentru ca toate repartizările de sume să se facă prin ordin al ministrului – care, nefiind HG, nu se publică în Monitorul Oficial. Practic, în continuare nu există criterii de prioritizare a transferurilor către judeţe şi primării, doar că acum nici nu mai putem şti unde au ajuns banii. În numai o lună, de la finalul lui noiembrie şi până în de­cembrie 2013, guvernul a alocat MDRAP 228 milioane de lei, pe care acesta i-a trans­ferat mai departe către administraţii locale prin ordin de ministru. Nu am reu­şit încă să obţinem tabelul cu distribuţia (şi nu credem să existe altceva în formă scrisă decât cel mult un tabel, fără vreo jus­tificare).

În 2014, mecanismul a fost prelungit prin OUG 8/2014 într-o formă şi mai flexibilă decât înainte: MDRAP poate aloca fonduri „pentru finanţarea unor cheltuieli ur­gente (deci nu neprevăzute, n.m.) în ve­derea derulării în bune condiţii a ac­ti­vităţilor specifice administraţiei pu­bli­ce“, de unde în 2011 şi 2012 destinaţia su­melor fusese limitată la cofinanţarea de pro­iecte UE. Practic, ministrul poate da bani oricui, pentru orice, fără obligaţia pu­blicării în MO, deciziile fiind considerate „cu caracter individual“ (ceea ce este con­trar spiritului legii). Destinaţia fon­du­rilor e larg şi tentant definită, incluzând do­meniile cultural, religios şi sportiv, prin cheltuieli „realizate la nivel central sau local care nu pot fi asigurate din bugetul aprobat“ (OUG 27/2014).

Practic, asistăm la dispariţia oricăror cri­terii sau constrângeri pe instrumentele de finanţare a administraţiei locale în Ro­mâ­nia; în plus, la opacizarea şi deres­pon­sa­bilizarea deciziei, după ce ani la rând se înregistraseră progrese timide în direcţia bunei guvernări. E posibil ca proastele prac­tici alocative, bazate cel mai probabil pe clientelism, să contamineze mai de­parte procesul de achiziţie publică în mo­mentul în care primăriile primesc banii şi devin autorităţi contractante. Ceea ce e ob­­ţinut pe lângă reguli va fi folosit mai departe tot pe lângă reguli, pentru a plăti serviciul primit – este în firea lucrurilor. Cel mai trist e faptul că asemenea in­vo­luţii, care ne întorc la tehnicile bugetare ale anilor ’90, s-au petrecut pe mandatul unor miniştri de finanţe şi buget teh­no­craţi, provenind din zona academică şi a societăţii civile, care cel puţin teoretic au venit în guvern pe o cu totul altă agendă.

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).