De același autor
Imi aduc aminte ca pe la sfarsitul anilor ‘70, fiind într-a cincea, ne duceau o data pe saptamana la un atelier unde stateam toata dupa-amiaza sa luam lectii de traforaj si pirogravura de la un maistru cu basca si serios handicap pe partea de exprimare coerenta. Pe masa avea de model o caruta în miniatura, facuta din placaj si bogat ornamentata cu ceea ce se numea tehnic “motive populare”. Mergeau acolo numai baietii. Pe fete le duceau în alta parte, într-un loc ramas pana azi un mister pentru noi, unde ele reproduceau aceleasi motive populare, dar cu acul pe itamina (sau etamina, n-am stiut niciodata numele corect al acestui material didactic disparut dupa Revolutie ca dinozaurii dupa meteorit). Ca era ceva în neregula aici simteam noi de pe atunci, dar eram prea mici sa putem spune ce. In nici un caz nu realizam ca programa scolara oficiala a statului includea promovarea kitsch-ului si a pierderii de vreme ca pregatire pentru munca si viata. In plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el îmi producea o placere aparte, pe care n-am mai regasit-o de la a sasea încolo, cand am intrat în epoca fierului, la pilit si filetat vergele trimise direct la Remat cand scapau din mana noastra, într-un subsol sumbru care ma deprima aproape la fel de tare ca poezia Oltul (lui Goga îi datorez o temporara, dar violenta reactie de respingere fata de literatura lirica). 
Ai fi zis ca toate astea tineau de fostul sistem si au disparut dupa ‘89, odata cu cravata de pionier si industria socialista. Insa, de cand cu greva din învatamant, solicitat de unul si altul sa-mi dau cu parerea, m-am uitat putin prin statistici si rapoarte si am început sa ma îndoiesc ca s-a schimbat mare lucru, cel putin în unele privinte. S-au scos, nu-i vorba, materiile imediat odioase, precum socialismul stiintific - împreuna cu care a cazut nevinovata la pachet si limba rusa - si s-au scuturat manualele ideologizate. Dar nu sunt sigur ca performanta sistemului ca atare si relevanta lui sociala s-au îmbunatatit. Se lupta azi haotic între ele doua viziuni asupra educatiei, ambele falimentare: cea veche, ceausista, modelata dupa tiparul scolii de ucenici, care trebuia sa dea uzinelor palmasi calificati pe viata într-o slujba stabila; si cea noua, de provenienta occidentala, care pune accentul pe individ si cultiva exprimarea libera a opiniilor, chiar atunci cand ele au consistenta apei de ploaie, producand adolescenti functional analfabeti si vorbitori în clisee social-acceptabile, care difera de vechii absolventi nu atat prin nivel de pregatire, ci doar prin natura postindustriala a aspiratiilor (job în comunicare etc).
Nu e ilustrare mai clara a acestei derute privind telurile ultime ale învatamantului decat lamentatia lui Basescu ca “facem cinspe ore despre papadie, dar nu facem destul despre calculator”. A înlocui papadia (probabil vechiul lucru manual sau, mai grav, materii serioase unde se învata totusi ceva) cu calculatorul, vazut ca o încarnare a viitorului, reprezinta un triumf al mijlocului asupra scopului. Calculatorul e doar o scula, el nu te face mai destept decat esti, dupa cum o demonstreaza legiunile de copii semioligofreni care, din America pana în Asia, stau toata ziua si clampane în tastatura. Nu cred ca pentru asta sunt mai antisociali sau mai violenti decat generatiile trecute, cum spun unii, ci doar ca pierd vremea. In economia bazata pe cunoastere spre care se zice ca mergem, tehnologia este un instrument, precum stiloul în era birocratiei moderne: e util sa stii sa-l folosesti, dar el singur nu te învata ce sa scrii. Educatia buna se bazeaza pe o chimie mult mai subtila, ce combina transmiterea de informatii relevante cu formarea ca individ autonom, inteligent si capabil sa manevreze experienta adunata de generatiile anterioare; obisnuinta disciplinei în munca si gandire; precum si un mediu social cu modele de succes, adica unul care raspunde convingator la întrebarea “pentru ce sa investesc atata timp si efort?”, deci ofera stimulente de participare reala copiilor (si parintilor). Mecanica simplista a actului guvernarii - apasa pe butonul X si obtii rezultatul Y sau investeste atat ca sa obtii atat - pur si simplu nu functioneaza aici. Sigur, e bine sa ai bani cu care sa construiesti scoli noi si sa dai salarii decente profesorilor, dar daca asta ar fi suficient, atunci SUA ar avea cel mai bun sistem de învatamant preuniversitar din lume, ceea ce nu e cazul.
Cred ca se întelege unde bat: nu reinventam noi roata, deoarece de la antici stim ca modelul educational corect este cel al artelor liberale, cu componenta formativa data nu de studiul unei meserii sau alteia, ci al corpului canonic al civilizatiei occidentale de care apartinem. In Europa de Vest e o goana tot mai pronuntata, astazi, dupa decenii de experimente progresiste esuate, dupa scolile elitiste, inclusiv cele administrate de biserici, care ofera elementele-cheie cautate de parinti: disciplina si supraveghere, inclusiv uniforma; matematica si literatura facute serios; si, de multe ori, limbi clasice. In anii de formare, deprinderea de a munci ordonat si familiaritatea cu marea traditie culturala a Occidentului sunt mai importante si constituie baza pe care poti construi singur mai tarziu, cand te decizi daca vrei sa fii inginer, politician sau manager. Tot ce trebuie sa stii despre istorie, morala, natura umana si cate altele se afla deja acolo, numai sa cauti. Ca dovada, Imperiul Britanic a fost construit si administrat de oameni cu diploma în greaca si latina, iar astazi cei mai inteligenti functionari europeni pe care îi întalnesti au absolvit ba istoria artei la Cambridge, ba alte scoli la fel de exclusiviste, unde nu atat calificarea conteaza, cat nivelul general ridicat al pregatirii si obisnuinta de a gandi articulat si original.
In plus, parintii elevilor suspecteaza, desi nimeni nu o recunoaste deschis, ca principalul determinant al calitatii educatiei este mediul social din care provin ceilalti elevi din clasa. Conteaza sa ai profesori buni, dar cumva acestia tind sa se grupeze tot în scolile unde sunt copii din familii bune. Fireste, cu oameni exceptionali si devotati este posibil sa ai scoli de succes în cartiere “proaste”, dar nimeni nu mizeaza soarta propriului copil pe aceasta probabilitate redusa. Asta este la fel de trist si adevarat, în Romania, ca pretutindeni în lume, de unde si procesul actual de segregare discreta în învatamantul nostru oficial. (Si zic oficial, pentru ca segregarea exista si înainte de ‘89 în sistemul de educatie privat, neoficial - adica meditatiile -, singurul care functiona si care garanta o cariera; nu stiu pe cineva din generatia mea care sa fi intrat la o facultate de Doamne-ajuta fara sa fi luat lectii platite în particular.)
Nu pretind ca am solutii la toate aceste probleme complicate. Sunt doar un pic dezamagit ca, în peste o saptamana de greva, cat învatamantul a fost stirea numarul unu, n-am apucat deloc sa le dezbatem serios. S-a vorbit tot timpul de bani, ba pe salarii, ba pe proiecte, dar nimeni nu m-a lamurit cum putem face sa-i ajutam pe acei profesori si învatatori, tot mai putini, care dau copiilor nostri o educatie top class - dar nu ajutati de sistem, ci mai curand în pofida lui, ca un fel de hobby personal. Nimeni nu ne-a explicat de ce în 1990 aveam 250.000 cadre didactice la 4,9 de milioane de elevi în preuniversitar, iar astazi avem 260.000 la doar 3,9 de milioane de elevi. Si de ce continuam sa visam la modelul interbelic de liceu, care se platea si selecta 10-15% din respectiva cohorta de varsta, desi el nu se poate compara cu cel de azi, care în principiu cuprinde pe toata lumea (mai putin pe nefericitii din scoli profesionale, care fac în continuare traforaj si pirogravura). Dezamagirea mea vizeaza deopotriva si guvernul, si pe liderii de sindicat din educatie, care, trecuti probabil prin scoli unde mestesugul a fost la mare cinste, vad ca aduc tot mai mult cu maistrul meu de tamplarie dintr-a cincea, dandu-si cu totii mana pentru a omori definitiv în limba romana forma gramaticala “pe care”.
