Din nou despre obiectivele Rusiei în Siria

Vladimir Putin vrea să salveze pozițiile ruse în Siria care permit Moscovei să dispună de o prezență permanentă în Marea Mediterană. Acest lucru reprezintă un element esențial în procesul de reconstrucție a Rusiei ca putere globală.

Stefan Popescu 01.11.2016

De același autor

 

Deplasarea unui puternic dispozitiv naval rus spre Siria, împreună cu portavionul Ami­ral Kuzneţov, a sporit emoțiile în rân­dul celor care stau în tranșee și au făcut din semnalarea activităților rusești o nece­sitate existențială. Comentariile despre no­ul Război Rece, glumele pe tema fumului scos de portavionul Kuzneţov, pasiunile stâr­nite de posibilele escale în vederea ali­mentării unor nave ale convoiului au fost dintre cele mai abundente.

 

Totuși, realitatea ne arată că Federația Ru­să dispune de o adevărată flotă în Me­di­te­rana Orientală și de forțe militare sem­ni­ficative pe teritoriul Siriei. Putem adăuga cooperarea cu Iranul, impasul strategic în care se găsește Turcia, deșirarea Flancului de Sud-Est al NATO și lipsa capacității de acțiune a unor actori tradiționali în re­giu­ne, precum fosta putere mandatară în Si­ria, Franța. Acest tablou nu este atât rodul unor acțiuni inteligente ale strategilor ruși, cât rezultatul unor greșeli ale ac­to­rilor occidentali.

 

Trebuie spus în primul rând că, prin dorința sa de a nu interveni în afara unor acțiuni punctuale fără amploare, președintele Ba­rack Obama a privat Statele Unite de capacitatea de inițiativă pe do­sarul sirian. Putem vorbi chiar de o ade­vărată paralizie a administrației ameri­ca­ne, deși aceasta rămâne în funcţie până pe 20 ianuarie. Ce diferență față de sfârșitul administrației George H.W. Bush și an­ga­jamentul acesteia pe dosarul irakian! În afară de acest lucru, Rusia profită și de pe urma eșecului politicii americane din în­treg Orientul Mijlociu: împotmolirea în Af­ganistan și haosul din Irak. Pe acest fond, întâmplarea a făcut ca Moscova să dis­pu­nă în Siria de o bază militară moș­te­ni­tă din perioada sovietică, Tartus, pe ca­re nu a abandonat-o după dispariția URSS. Oca­zia este unică pentru Rusia de a se po­zi­ționa ca actor inconturnabil într-o regiu­ne esențială pentru interesele occidentale. Este fals să credem că Vladimir Putin vrea să îl salveze pe Bashar Al-Assad doar de dra­gul lui (în ciuda legăturilor vechi cu fa­milia Al-Assad – tatăl, Hafez, a urmat mai multe stagii de pregătire în Rusia, la sfâr­șitul anilor 1950). Vladimir Putin vrea să salveze pozițiile ruse în Siria care permit Moscovei să dispună de o prezență per­ma­nentă în Marea Mediterană. Acest lucru re­prezintă un element esențial în procesul de reconstrucție a Rusiei ca putere glo­ba­lă. Este îndeobște cunoscut că intervențiile mi­litare, prezențele permanente în ex­te­ri­or fac parte din panoplia de legitimare a sta­tutului de mare putere, de justificare a po­ziției de membru permanent al Con­si­liului de Securitate al ONU (de exemplu, strategii francezi repetă cu obstinație că acest loc trebuie apărat, „défendu“). Mai exis­tă și o cre­din­ță a școlii ruse de orien­ta­listică, credință întărită de haosul din Irak și din Libia: schimbarea regimurilor poli­tice în lumea ara­bo-musulmană conduce în mod au­to­mat la distrugerea statelor și la cvasi-im­po­sibilitatea reconstrucției. Adân­cirea ne­încrederii între Rusia și sta­tele occidentale pe dosarul sirian este de­terminată și de in­terpretarea forțată, în spe­cial de către Pa­ris și Londra, a Re­zo­lu­ți­ei Consiliului de Securitate 1973 din 2011, cu privire la in­tervenția în Libia: Moscova nu a blocat pro­iectul de rezoluție, cu condiția ca in­tervenția occidentală să se limiteze doar la apărarea revoltei de la Benghazi, iar nici­decum să ducă la în­lă­turarea co­lo­nelului Ghaddafi.

 

Dar mai avem de-a face și cu o diferență majoră în privința per­cepției amenințării care îi îm­pinge pe ruși să fie mult mai determinați pe dosarul sirian decât occidentalii. Dacă ne uităm pe o har­tă, Rusia se învecinează în mare parte la frontierele sale meridionale cu state mu­sul­mane, iar la periferia din Caucaz și din Asia Centrală trăiesc în jur de 10 milioane de musulmani (identitatea musulmană se în­tărește în numite comunități mu­sul­ma­ne de pe Volga). Față de Washington și chiar față de Paris, pentru Moscova Siria es­te o realitate mult mai apropiată. Pre­zen­ța câtorva mii de ceceni în rândul Sta­tului Islamic și a mișcărilor radicale is­la­miste apropie și mai mult amenințarea si­riană față de teritoriul Federației Ruse. Exis­tă convingerea că este mai bine ca acești militanți să fie combătuți în exterior decât în interiorul frontierelor ruse.

 

Există în implicarea rusă din Siria, dar și prin activismul din lumea or­todoxă (Serbia și Cipru, în spe­cial) și susținerea acordată co­mu­ni­tăților creștine din Orientul Mijlociu, reminiscențe ale Imperiului Bi­zantin de altădată, și accentele unei cru­cia­de și poziționarea Rusiei ca stat far al lu­mii ortodoxe. În ciuda participării Ru­siei din 2003 la reuniunile Organizației Conferinței Islamice (inclusiv construirea celei mai mari moschei din Europa la Mos­cova, inaugurate anul trecut), există o ob­sesie cu privire la pericolul islamizării Eu­ro­pei. Marea specialistă franceză pe Rusia Hélène Carrère d’Encausse constata, pe bu­nă dreptate, că investiția notabilă a sta­tului rus în realizarea unei catedrale or­to­doxe prin transformarea fostului sediu al Météo France, nu departe de Turnul Eif­fel, reprezintă în primul rând o „celebrare a rădăcinilor creștine ale Rusiei și ale Fran­ței“ (deși acest lucru poate părea bi­zar, în contextul unei Franțe puternic se­cu­larizate). Identitatea rusă s-a format și în contextul, mai ales, al luptelor cu tă­ta­rii musulmani ai hanatului Hoardei de Aur. Bătălia de pe Câmpia Kulikovo, din 8 sep­tembrie 1380, a reprezentat un mo­ment fondator care avea să ducă mai târ­ziu la independența Cnezatului Moscovei.

 

Nu în ultimul rând, poziționarea Rusiei ca actor inconturnabil în Orientul Mijlociu îi oferă acesteia un atu important în dialogul cu Occidentul și în orice discuție re­fe­ri­toare l­a Ucraina. Această poziție este con­fortată și de alianța tactică cu Iranul, neu­tralizarea Turciei (prin cooperarea econo­mică, susținerea regimului Erdoğan în eve­nimentele din noaptea de 15 spre 16 iulie, dezvoltarea relațiilor cu reprezentanții kur­zilor sirieni și prezența militară din Cri­meea și Siria), multiplicarea par­te­ne­riatelor cu Algeria, Egipt, Iordania, Irak și chiar Israel, inclusiv implicarea în dosarul israelo-palestinian. În mod cert, Barack Oba­ma va rămâne în istorie ca preșe­din­tele care a făcut ca SUA să piardă inițiativa în Orientul Mijlociu. Noua administrație de la Washington va fi pusă în fața unui fapt împlinit: cel puțin așa-numita Sirie uti­lă (cu marile aglomerații urbane, Da­masc, Homs, Hama și Alep, dar și Palm­y­ra, unde există proiectul de instalare a unui radar de cercetare avansată), pro­tec­to­rat rusesc. Aceasta este și miza inten­sificării angajamentului militar rus în Siria – profitarea de timpul rămas până la ins­talarea noii administrații americane, pe 20 ianuarie, pentru a neutraliza opoziția si­riană, după care va fi posibilă reluarea cu seriozitate a procesului de la Geneva. In­ter­venția saudită din Yemen, marcată de atrocități care nu sunt mai prejos decât cele de la Alep, va determina în cele din urmă SUA și pe aliații săi să treacă sub tă­cere „les dégâts collatéraux“/pagubele co­laterale ale intervenției militare din Siria.

 

Pentru țările de influență mon­dia­lă, relațiile internaționale func­țio­nează pe principiul vaselor co­municante. Întrebarea care se pune și la care va trebui să ne gândim cât se poate de serios este cât de am­plă va fi înțelegerea dintre SUA, na­țiu­nile lider din Europa și Rusia, înțelegere care va interveni fără doar și poate după instalarea noii administrații la Washington și alegerile pentru Palatul Elysée din pri­măvară. Situația creată și la Chișinău, cu un Igor Dodon aflat la un pas să câștige alegerile prezidențiale din primul tur, semn al unei Moldove indecise între Est și Vest, creează pericolul compromisului în­tre marile puteri. Spectrul aranjamentelor cinice (sau, mai bine spus, pragmatice) de tip Ialta dintre marile puteri nu este deloc îndepărtat. Imensele probleme din inte­ri­o­rul SUA vor afecta voința de ac­țiu­ne pe are­na internațională, chiar cu d-na Hilla­ry Clinton în Biroul Oval.

 

Rămâne de văzut cum va folosi România, ța­ră aflată în imediata vecinătate a te­re­nu­lui ce va fi vizat de negocierile Occident/Rusia, garanțiile de securitate americane pentru a avea o diplomație activă și ima­gi­na­tivă, spre a nu rămâne un simplu spec­tator ai istoriei.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22