Lumea și noi, noi și lumea

„Europa e cu ochii pe noi!“ Această vorbă a lui Caragiale, pusă în gura lui Farfuridi, este foarte potrivită pentru felul în care noi, românii, percepem realitatea lumii în care trăim. Deși Caragiale scria acest lucru la 1884, situația nu s-a schimbat prea mult.

Simțul măsurii nu ne prea caracterizează pe noi, românii. Acest lucru se observă foar­te bine când vor­bim de politica in­ter­națională, atât la nivelul actorilor de te­ren, cât și al ana­liș­tilor. Miniștrii de Ex­terne care s-au suc­cedat nu au pierdut ocazia ca, la bilanț de activitate, să se laude cu contribuția lor is­torică la afirmarea Ro­mâ­niei pe toate meridianele lu­mii, constituirea în jurul țării „a unei centuri de securitate“, creșterea pres­tigiului țării și, evident, prieteniile lor cu mai marii lumii. În mod cert, asemenea rezultate l-ar fi făcut invidios și pe Nicolae Titulescu, personalitate cu adevărat mare a lumii di­plomatice, evocat și de Thomas Mann în me­moriile sale („M-am întâlnit cu Ti­tu­lescu pe plaja de la Cannes, vorbea fran­ceza mai bine decât mine...“).

Nici unii analiști nu stau mai prejos. Ascul­tându-i, ai impresia că aici, la București, se înțeleg adevăratele forțe profunde ale politicii internaționale. Toată lumea lu­crea­ză la strategii de politică externă care să facă din România actor-cheie la nivel re­gio­nal, în relațiile Uniunii Europene cu Ru­sia, care să ajute Occidentul să în­țe­lea­gă mai bine lumea islamică și să dea o co­e­rență acțiunii euroatlantice în Marea Nea­gră. Mă și întreb cum este cu putință ca ultimul raport al Universității din Pen­n­syl­vania (2014) să arate că niciunul din cele 54 de centre de analiză internaționale din România nu are relevanță la nivel glo­bal și nici măcar la nivelul Europei Cen­trale și de Est?

Desigur, „solemnitatea fu­dulă“ (pentru a ci­ta ex­pre­sia d-nei Lelia Munteanu, jur­na­lis­tă la Gândul) de ca­re dau dovadă cei din es­tablishment și unii lideri de opinie se po­tri­veș­te mă­nușă cu spiritul „ma­selor“. Academicianul Thi­erry de Montbrial are drep­tate să aducă în discuție, atunci când vorbim des­pre felul în care este percepută lumea în­tr-o țară anume, și calitățile și trăsăturile populației țării respective, vorbind despre emoțiile colective. Acestea se referă la reacțiile unei comunități uma­ne (opinia publică) în diferite momente ale istoriei: felul în care se manifestă opi­nia publică re­prezintă condițiile meteo­rologice ale mo­mentului. Desigur, este ro­lul esta­blish­men­tului și al liderilor de opi­nie să im­prime populației un semnal care să o facă să se comporte rațional. De exem­plu, emo­țiile colective manifestate după atentatele de la Paris din 13 noiembrie au ajutat gu­vernul francez să își intensifice ope­ra­țiu­nile militare în Africa Sub­sa­ha­riană și în Orientul Mijlociu și Apropiat și i-au spri­ji­nit acțiunea diplomatică în ve­derea unei so­lidarități internaționale an­ti­teroriste. Rămâne de analizat cât de pro­duc­tivă este încercarea de capitalizare po­litică a emo­țiilor colective din România cu privire la diverse teme de politică externă: Schen­gen, relația cu Rusia, Republica Mol­dova, China etc.

Lipsesc însă din dezbaterea publică și din analize exact acele date care dau con­sis­tență politicii externe: faptul că România este a doua țară cea mai săracă a Uniunii Eu­ropene, faptul că populația României s-a diminuat din 2011 și până în prezent cu 650.000 de cetățeni, faptul că nu mai avem o structură a economiei care să ne permită conectarea la marile fluxuri eco­nomice internaționale, faptul că România este subreprezentată în organismele mul­ti­la­terale (deși, se precizează pe site-ul MAE, diplomația noastră întreprinde o „promovare articulată a candidaturilor româneşti în structurile multilaterale, pen­tru atingerea unui nivel de re­pre­zen­tare calitativ şi cantitativ adecvat pro­filului şi aspiraţiilor internaţionale ale Ro­mâniei“. La lozinci ocupăm un loc frun­taș!), faptul că Bucureștiul nu găzduiește sediile unor organizații internaționale (sin­gura organizație internațională care mai subzistă la București este Biroul Regional pentru Europa Centrală și de Est al Or­ganizației Internaționale a Francofoniei, dupa ce, în 2011, a fost închis din lipsă de fonduri Centrul European UNESCO pen­tru Învățământul Superior), faptul că re­la­țiile noastre cu marile țări emergente sunt mediocre (Polonia, alături de Italia, Marea Britanie, Germania și Franța, a aderat la Banca Asiatică de Investiții In­fra­struc­turale, inițiată de China în toamna anului 2014, în timp ce România a preferat să se alinieze unei simple recomandări a Wa­shingtonului. Este drept că investițiile în infrastructură nu au fost niciodată prio­ri­tatea guvernelor României). Când mi­nis­trul de Externe al României este primit de un „asistent of the Secretary of State“ (prac­tic, un director general) și nici măcar de un „Deputy Secretary of State“ sau „Undersecretary of State“, iar la București întâlnirea este raportatâ drept succes, acest lucru spune foarte mult despre felul în care noi percepem lumea, dar și de fe­lul în care lumea ne percepe pe noi.