De același autor
Sesiunea anuală a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite a oferit săptămâna trecută, pentru al 73-lea an consecutiv, aceeași imagine – un parlament mondial, după formula deja consacrată a istoricului britanic Paul Kennedy, în care numai câteva voci contează, cele capabile să transmită mesaje nu atât prin talent oratoric, dar mai ales prin ponderea statelor pe care le reprezintă (exemplu, președinții Statelor Unite și Franței) și a poziției lor în anumite dosare cu relevanță strategică pe agenda internațională (de exemplu, președinții iranian și turc și premierul israelian).
Și anul acesta, ca și anul trecut, atenția publicului prezent în Casa de Sticlă de la New York a fost captată de discursurile liderilor de la Casa Albă și de la Palatul Elysée, „un adevărat duel“ între cei mai importanți lideri occidentali. Duelul verbal dintre Donald Trump și Emmanuel Macron a fost însă unul legat mai puțin de viziunea cu privire la relațiile internaționale și mai mult referitor la metodă. Ambii lideri au folosit tribuna oferită de Națiunile Unite și pentru a se poziționa în plan intern. Președintele Donald Trump a căutat să convingă electoratul american, chemat peste câteva săptămâni să voteze în alegerile de la jumătatea mandatului, devenite, în acest an, mai mult un vot pro sau anti-Trump. Cât despre liderul de la Elysée, aflat la cea mai scăzută cotă de popularitate (28%) din istoria celei de-a V-a Republici după numai 16 luni de mandat, acesta încearcă să crească în sondaje și în perspectiva apropierii alegerilor europene din primăvara anului următor. De percepția cu privire la prestația lui Emmanuel Macron depinde într-o mare măsură scorul formațiunii sale politice, La République En Marche. Locatarul de la Elysée încearcă să își promoveze viziunea și la nivelul Uniunii Europene, căutând coagularea unui grup politic european En Marche, aliat cu grupul centrist și liberal ALDE, condus de fostul premier belgian Guy Verhofstadt, pentru a putea influența alegerea noului președinte al Comisiei Europene, decisă în special de PPE, unde Germania Angelei Merkel are un rol central. O miză esențială este însă și contrabalansarea axei de dreapta, cu accente populiste și naționaliste, Orbán-Salvini.
Dacă ne uităm însă la viziunea liderilor celor două puteri-reper ale lumii occidentale, reținem diferența de metodă. Și Macron, și Trump sunt doi suveraniști. „Cred cu tărie în suveranitatea popoarelor și, în același timp, în cooperarea întărită“, a declarat Emmanuel Macron, regretând „dispariția ordinii liberale westfaliene“ și insistând pe „respectul suveranităților, întărirea cooperărilor regionale și instituirea de garanții internaționale robuste“. Ordinea westfaliană desemnează echilibrul puterilor, prin urmare, o viziune clasică a relațiilor internaționale. Multilateralismul lui Emmanuel Macron este un dat obligatoriu pentru o putere de dimensiunile Franței, care înseamnă și conservarea cadrelor multilaterale din spațiul postimperial din Africa francofonă, Oceanul Indian și Caraibe, alături de marele proiect al Uniunii Europene. Statele Unite ale Americii, singura hiperputere din sistemul internațional, sunt mai puțin dependente de acțiunea diplomatică multilaterală, iar acest lucru este un dat obiectiv, indiferent de alt dat obiectiv, și anume că zdruncinarea arhitecturilor multilaterale inițiate chiar de americani înseamnă o erodare a influenței Washingtonului. Dar poate că am putea observa și concurența și egoismele naționale în sânul Uniunii Europene înseși, dacă ne uităm la felul în care Italia și Franța nu se înțeleg pe dosarul libian... Emmanuel Macron, președintele unei puteri deținătoare a unui perimetru mondial, folosește în mod abil breșele și erorile strategice americane, alături de crearea unor instrumente noi, precum alianța climatică mondială, summitul mondial al insulelor etc., pentru a consolida rangul Franței. Este o viziune diferită, care derivă și din structura intelectuală diferită a celor doi lideri, a cadrelor electorale diferite (în SUA - influența petroliștilor americani, lobby-ul proisraelian și, într-o măsură mai mică, cel polonez), din experiența istorică și geografia diferite, dar, mai ales, din necesitate: structurile multilaterale sunt obligatorii pentru conservarea statutului de mare putere al Franței. Există și o anumită tradiție franceză care trebuie luată în calcul și al cărei exponent se dovedește a fi și Emmanuel Macron: folosirea unor breșe în clubul occidental pentru a marca diferența față de Statele Unite ale Americii, în numele respingerii unui leadership cu accente hegemonice. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, mai trebuie observate două aspecte care îl fac pe Emmanuel Macron să se poziționeze drept avocat al multilateralismului. Atacurile și amenințările formulate de la tribuna ONU la adresa Curții Penale Internaționale de Donald Trump prezintă riscul intrării sistemului internațional într-o paradigmă bazată exclusiv pe raporturile de forță, în care legitimitatea se întemeiază pe putere. Cu alte cuvinte, democrație în interior, dar nu în raporturile internaționale.
Al doilea aspect este temerea că marile state emergente sunt tentate să substituie arhitectura internațională născută în 1944-45 prin înțelegerile de la Bretton-Woods și Washington cu alte instrumente în care regulile să nu mai fie scrise sub influența occidentală. Acest aspect poate fi un element de reflecție și pentru liderul unicei hiperputeri din lume.
