Netanyahu – cel mai longeviv șef de guvern de la înființarea statului evreu

Vitală în câștigarea unui nou mandat a fost capacitatea lui Netanyahu de a coagula forțe politice cu interese diferite, precum și ocuparea terenului care altădată aparținea stângii.

Stefan Popescu 16.04.2019

De același autor

Legislativele din Israel din 9 aprilie au reprezentat o mare victorie pentru șeful guvernului în exercițiu, Benjamin Netanyahu. Acesta nu a fost ales, ci plebiscitat pentru încă un mandat de 4 ani, ceea ce îl va așeza ca cel mai longeviv șef de guvern de la înființarea statului evreu în 1948, depășindu-l pe „părintele națiunii“, David Ben Gurion. Desigur, contestarea lui Netanyahu este pe măsură, iar faptul că principalul său rival, Benny Gantz, a reușit în numai câteva luni să creeze o coaliție care a obținut aproape atâtea voturi precum Likud confirmă acest lucru. Însă nici erodarea după 10 ani fără întrerupere în fruntea guvernului de la Ierusalim, nici scandalurile de corupție nu au fost suficiente pentru a pune capăt carierei lui Netanyahu sau a-l trimite în opoziție. Majoritatea observatorilor au pus această reușită, alături de carisma incontestabilă a personajului, pe seama strategiei electorale agresive care a favorizat o puternică polarizare a electoratului, premierul acuzându-și contracandidații că, prin programele pe care le încarnează, pun în pericol securitatea Israelului. O campanie apropiată de cea a „prietenului“ american Donald Trump, total decomplexată chiar pe subiecte precum anexarea coloniilor israeliene din Cis­iordania. Și, totuși, premierul Netanyahu a avut și un bilanț foarte bun: o stare robustă a economiei și poate cea mai bună situație în materie de politică externă a Israelului.

Premierul israelian a beneficiat de susținerea fără rezerve a președintelui Trump, pentru care Israelul a reprezentat o constantă a politicii sale externe. Netanyahu a avut și sprijinul lui Vladimir Putin, liderul cu care a avut cele mai frecvente contacte de-a lungul celor patru ani de ultim mandat. Noul președinte brazilian Bolsonaro și-a declarat și el susținerea pentru liderul de la Ierusalim, efectuând chiar și prima sa vizită oficială în Israel. Deși UE a fost critică pe tema colonizării în Cisiordania, a mutării unor ambasade la Ierusalim și a recunoașterii americane a anexării Platoului Golan, inclusiv încercarea Bruxellesului de a menține acordul nuclear cu Iranul, totuși și aici pot fi văzute roadele politicii lui Netanyahu. Statele Uniunii s-au dovedit divizate atunci când s-a pus problema unor acțiuni precum declarații comune de condamnare. Dar poate cea mai mare realizare de politică externă a lui Netanyahu este spargerea frontului panarab, dacă se mai putea vorbi de așa ceva în ultimele decenii. Arabia Saudită și Omanul sunt primele exemple ale unor interese comune israelo-arabe, dar și schimbarea opticii unor state ale emisferei sudice, foste nealiniate, care erau tradițional susținătoare ale cauzei palestiniene. Astăzi nu mai este posibil un stat palestinian viabil. Pot fi posibile autonomii palestiniene într-un cadru controlat de Israel. Desigur, aici nu este doar rolul lui Netanyahu. Solidaritatea panarabă a trecut în spatele intereselor naționale ale statelor arabe acum decenii bune, începând cu Anwar el-Sadat al Egiptului. În plus, palestinienii înșiși sunt divizați, cu un lider, Mahmud Abbas, din ce în ce mai șters și contestat. Chiar dacă rămâne o amenințare, Iranul este puternic afectat de retragerea SUA din acordul nuclear, de noile sancțiuni americane și trebuie să țină cont pe teatrul sirian de o Rusie care îi cenzurează mișcările și care păstrează un echilibru cu Israelul. Un alt aspect de luat în seamă este capacitatea lui Netanyahu de a coagula forțe politice cu interese diferite, dar și ocuparea terenului care altădată aparținea stângii. Lipsite de programe orginale și căutând să imite discursul populist al premierului, Partidul Muncii și Meretz abia au reușit să obțină împreună 10 mandate în Knesset. Și asta într-o țară în care stânga a creat statul, o stângă ce i-a dat pe Ben Gurion și pe Golda Meir, în care kibutzul reprezintă un element al unei culturi de stânga, al sionismului social-democrat. Fără îndoială, stânga s-a prăbușit, devenind nesemnificativă pe scena politică israeliană, care are acum numai doi poli - unul puternic orientat spre dreapta, în jurul Likud, și altul centrist, Alianța Albastru-Alb, în jurul lui Benny Gantz. Și să nu uităm celălalt câștigător - populismul, rețeta minune în fața căreia strategiile politice clasice rămân neputincioase.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22