De același autor
La originea acestei crize sunt câteva decizii recente ale președintelui Recep Tyyip Erdoğan. În primul rând, intervenția militară în așa-numitul Kurdistan sirian pentru a împiedica consolidarea unei autonomii kurde de-a lungul celor 822 de kiliometri de frontieră cu Siria. Numai că forțele kurde siriene reprezintă principalul aliat local al Occidentului în Siria. Parisul a desfășurat în zona kurdă din Nordul Siriei nu mai puțin de 5 baze militare ale căror forțe cooperează îndeaproape cu forțele americane și cu milițiile kurde siriene împotriva rămășițelor Statului Islamic și a altor grupări jihadiste. Provocările la adresa forțelor occidentale nu au lipsit – la sfârșitul săptămânii trecute, vecinătatea unei baze americane de lângă orașul Kobané s-a aflat sub tirul artileriei turce – și au accentuat și mai mult izolarea Turciei. Atacurile turce împotriva kurzilor sirieni creează neliniște în rândul occidentalilor și pentru faptul că numeroși jihadiști deținuți în închisorile kurde riscă să se regăsească în libertate.
A doua decizie a președintelui Erdoğan care riscă să degradeze durabil relațiile cu Occidentul este reprezentată de continuarea forajelor ilegale în apele teritoriale ale Republicii Cipru, practic în apele teritoriale ale Uniunii Europene, unde companii americane și franceze au obținut licențe de explorare și exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi. Recenta vizită în Grecia a secretarului de stat Mike Pompeo și angajamentele de extindere a infrastructurilor militare americane din această țară reprezintă un indiciu cu privire la faptul că Washingtonul ia în calcul o alternativă la Incirlik. Trimiterea a două fregate franceze în apele teritoriale cipriote ar trebui să fie un alt semnal pentru Ankara. În sfârșit, afirmațiile președintelui turc referitoare la deschiderea porților către Europa pentru milioanele de refugiați sirieni au fost percepute în capitalele europene drept șantaj.
Situația securitară a Turciei este de înțeles, necesitatea de a găsi o soluție la milioanele de refugiați sirieni pe care cu generozitate i-a primit și obligația ca europenii să susțină costurile, de asemenea. Totodată, ambițiile sale de a juca un rol major în procesul de rezolvare a crizei siriene sunt cât se poate de legitime, iar îngrijorările sale cu privire la crearea unei noi autonomii kurde (alături de cea din Irak) sunt până la un punct de înțeles. Dorința de a susține Republica turcă a Ciprului de Nord poate fi și ea înțeleasă. Totuși, prețul plătit pentru metoda aleasă de președintele Erdoğan riscă să arunce republica de pe Bosfor într-un impas strategic și să creeze un efect opus – marginalizarea atât pe dosarul sirian, dar, și mai grav, la nivel regional.
Talleyrand avea obiceiul să spună „este mai mult decât o crimă, este o greșeală“ și acest dicton se potrivește foarte bine dacă urmărim ultimele decizii ale Ankarei. Din inteligența politică regională construită de generații de oameni de stat turci începând cu Turgut Özal și terminând cu Ahmed Davutoglu riscă să nu mai rămână nimic. Cum putem totuși interpreta această înlănțuire de greșeli politice care nu pot duce la niciun beneficiu? În primul rând, erodarea bazei electorale pentru președintele turc și partidul său, AKP. Acest lucru s-a putut observa la recentele alegeri municipale din martie și mai ales prin intrarea în joc a foștilor săi colegi de partid, fostul premier Ahmed Davutoglu și fostul președinte Abdullah Gül optând pentru crearea unor alternative la AKP. Președintele Erdoğan are nevoie să își consolideze baza electorală formată din alegători de orientare naționalistă și islamistă.
În același timp, intervenția din Siria se înscrie în continuitatea politicii sale ostile față de kurzii sirieni pe care îi consideră teroriști și le reproșează legăturile cu organizația kurdă din Turcia, PKK. Recep Erdoğan dorește să găsească și o soluție la cele două sau trei milioane de refugiați sirieni prezenți pe solul turc. Prin crearea unei zone de securitate de-a lungul frontierei turco-siriene, președintele turc are în vedere o reconstrucție prin delocalizarea acestor refugiați care ar prezenta și avantajul spargerii continuității zonei cu populație kurdă din Siria. În sfârșit, președintele turc dorește să ocupe locul lăsat liber de retragerea americană din Siria și să își mărească influența în perspectiva aranjamentelor care vor urma pentru rezolvarea crizei politice siriene. Până acum, „reușita“ acestei politici înseamnă consolidarea la nivel geopolitic regional a trei actori: Rusia, Iranul și regimul de la Damasc. În cazul în care occidentalii nu îi vor putea proteja pe kurzi, acest lucru îi va împinge în brațele Rusiei, Iranului și ale lui Bashar al-Assad, care vor avea un element suplimentar de presiune la adresa Turciei. //
