Scutul de la Deveselu. Între SUA, NATO și Europa

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a inaugurat în România, în comuna De­ve­selu, prima bază de rachete de in­ter­cep­ta­re. Aceasta adăpostește o baterie de ra­che­te de interceptare de tip SM-2 (capacitate de in­ter­ceptare a rachetelor ba­lis­tice cu rază scurtă de ac­țiune – maximum 1.000 de km), o investiție care se ridică la 800 de milioane de dolari. În Polonia au în­ceput lucrările pentru o a do­ua bază, spre nemul­țu­mi­rea Federației Ruse, care acuză o amenințare mi­li­ta­ră directă. Această din urmă bază va avea interceptori mai puternici, de tip SM-3 (având capacitatea interceptării unor ra­che­te cu rază medie de acțiune, de până la 5.500 de km). Lucrările din Polonia vor fi terminate în 2018. Acest sistem, numit popular „scutul antirachetă“, este cu­nos­cut în lumea specialiștilor sub numele de Aegis și, alături de bazele din România și din Polonia, cuprinde radare în Marea Bri­tanie (alături de Belgia, a fost prima țară din lume atacată cu rachete în cel de-al doilea război mondial) și în Turcia, patru nave militare americane dotate cu rachete de interceptare, staționate în Spania, și un număr de fregate antiaeriene olandeze și daneze echipate cu radare (de tip Smart-L) conectate la acest dispozitiv. Cen­trul de comandă se află în Germania.

Rusia consideră că radarele amplasate în statele din Europa Orientală observă tes­tele sale balistice intercontinentale și că rachetele de interceptare din România și Polonia sunt doar o primă etapă pentru desfășurarea unor echipamente ofensive. Aceste lucruri, în opinia Moscovei, re­pre­zintă o amenințare la adresa capacității sale de descurajare nucleară.

Unde se află amenințarea?

Aceasta ar fi de fapt a doua întrebare. Pri­ma se referă la ce servește scutul an­ti­rachetă. Rolul său este de a intercepta ra­chete care ar putea lovi teritoriul Alianței Nord-Atlantice din partea unor regiuni „exterioare spațiului nord-atlantic“. Aceste declarații laconice din partea se­cre­tarului general NATO, norvegianul Jens Stol­tenberg, au fost completate de de­cla­rațiile oficialilor de la București, prezenți la ceremonia de la Deveselu, potrivit că­rora „scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei“. „Aceste rachete sunt pur de­fen­sive, a întărit domnul Stoltenberg. Pro­iec­tilele pe care le folosim pentru a distruge ra­chetele nu conțin explozibil. Sunt des­tinate numai distrugerii țintei. Acest sis­tem nu reprezintă nicio amenințare la adre­sa capacităților ruse de descurajare nucleară“. Cu alte cuvinte, nu dinspre Ru­sia ne-am simți amenințați. Și totuși. Nu­mai puterile majore posedă astăzi capa­citatea balistică de a lovi teritoriul Uniunii Europene și asta în ciuda faptului că unele state din Orientul Mijlociu, Asia de Sud și Extremul Orient derulează în momentul de față programe ce vizează ameliorarea preciziei unor vectori (capacitatea în­căr­că­turii utile a rachetei de a atinge țintele), ame­liorarea capacității operaționale a unor rachete (mobilitate, capacitate de pe­netrare a apărării), mărirea razei de ac­țiune. Țările care ar putea lo­vi teritoriul Uniunii Eu­ropene sunt Iranul, Pakis­tanul, India, China și, evi­dent, Rusia. Poate că din această listă am putea eli­mina primele trei state. În­tr-un moment de sin­ce­ri­tate, pe 29 ianuarie 2007, președintele francez de la acea vreme, Jacques Chi­rac, a declarat jurnaliștilor că o rachetă iraniană, dacă ar fi lansată, „n-ar face nici 200 de metri în atmosferă că Teheranul ar fi ras de pe fața pă­mân­tu­lui“. Desigur, majoritatea specialiștilor sunt de acord că sistemele de rachete ba­lis­tice ale primelor trei state vor înregistra îmbunătățiri considerabile la orizontul 2025-2030, iar declarația șefilor de stat și de guvern participanți la reuniunea Con­siliului NATO de la Lisabona (20 no­iem­brie 2010), unde s-a înscris în noul con­cept strategic al Alianței apărarea anti­ba­lis­tică, se referă la amenințările pe termen lung: „Proliferarea rachetelor balistice re­prezintă o amenințare crescândă pen­tru populațiile, teritoriul și forțele țărilor europene membre NATO“.

Reticențele unor puteri europene

Pentru o țară ca România, lipsită de o apă­rare militară credibilă, cu o industrie mi­litară pe cale de dispariție, fără relații la ni­vel înalt cu Federația Rusă și reticentă la dezvoltarea legăturilor economice cu spatiul ex-sovietic și China, chestiunea scutului antirachetă este simplă. Scutul antirachetă îi compensează slăbiciunea mi­li­tară și reprezintă materializarea conce­p­tului NATO de apărare indivizibilă, dovada clară că, în caz de necesitate, Articolul 5 nu rămâne pe hârtie. Cum baza politicii ex­terne românești este reprezentată de re­lația cu Statele Unite, investiția de la De­veselu este în ochii Bucureștiului un ele­ment de strângere a legăturilor cu hiper­puterea de peste Atlantic. Prezența unui ele­ment al scutului are și o valență iden­titară pentru România, care a căutat de-a lungul istoriei sale garanții că este parte a Occidentului și că nu este „abandonată“ în sfera de influență a marelui vecin de la Răsărit (acordurile cu Puterile Centrale, an­gajamentele franceze de după primul răz­boi mondial). Pentru alte state euro­pene care au „responsabilități“ inter­na­țio­nale, care au interese industriale, ches­tiunea scutului este ceva mai complicată. Mă refer, evident, în primul rând, la Fran­ța.

Scutul antirachetă se bazează aproape ex­clusiv pe tehnologie americană. Este un pro­iect cu valențe economice evidente, pu­nând în sinergie mediile industriale de profil, universitățile și institutele de cer­cetare de peste Ocean, așa cum aceste energii creatoare au fost mobilizate și în cadrul proiectului Administrației Reagan, cunoscut sub numele de Războiul stelelor (Inițiativa de apărare strategică). Aceste efort de cercetare, de fabricare și de ope­raționalizare determină o adevărată cas­cadă de efecte pozitive pentru economia americană. Investițiile sunt susținute de bugetul federal american (câteva zeci de miliarde pe an). Al doilea efect pozitiv este vânzarea sistemelor de interceptare că­tre state aliate, dar și a armelor con­ven­ționale, văzute drept o extensie a descu­rajării NATO. Reticențele pariziene sunt determinate și de neparticiparea cercetării și industriilor europene la acest proiect.

A doua chestiune legată de scut este poli­tică. Prezența scutului determină un ra­port de dependență față de țara pr­o­prie­tară a scutului. Nu trebuie să avem nai­vitatea să credem că investițiile strategice sunt altruiste! În opinia Parisului, acestea întăresc controlul american asupra peri­feriei Uniunii Europene și reprezintă un obstacol în calea realizării unei Uniuni Europene, mare putere aflată în Alianță, dar pe picior de egalitate cu SUA. Statele est-europene, în principal, nu concep po­litica de apărare (militară, servicii se­crete, cooperare militar-industrială) decât în cadru euro-atlantic, și nu european în ali­anță cu SUA. Aceste opțiuni sunt luate tot mai mult în calcul de planificatorii poli­ticii externe franceze pentru a-și fun­da­menta proiectul de creare a unei Europe a nucleului-dur, singurul cadru în care ar putea fi realizată și o autonomie stra­te­gică.

În al treilea rând, doctrina nucleară fran­ceză intră în contradicție cu proiectul american de apărare antibalistică a Eu­ro­pei (în ciuda acceptului pentru demararea acestui program de către președintele François Hollande). Doctrina nucleară fran­ceză are la bază principiul tous azi­muts, cu alte cuvinte, toate orizonturile, fără excepție, doctrină reafirmată și în 2008 în Cartea Albă a apărării naționale. Prin urmare, un scut antirachetă re­pre­zintă într-o situație ipotetică și un scut îm­potriva sistemelor balistice ale Re­pu­blicii Franceze. Acceptul francez a fost dat numai pentru a evita izolarea față de ali­ații europeni și reaprinderea clivajului Ve­chea Europă / Noua Europă.

În al patrulea rând, Franța, dar și alte pu­teri europene (Germania și Italia) se tem că scutul va fi interpretat (s-a întâmplat deja) drept o provocare de către Rusia și va reprezenta un obstacol suplimentar în ca­lea normalizării relațiilor ruso-euro­pe­ne. Interesele strategice și comerciale vest-europene față de Rusia sunt o re­alitate care nu mai trebuie aprofundată.

Eficiența scutului și opțiunile României

În ciuda progreselor tehnice indeniabile, specialiștii recunosc faptul că sistemul de apărare antirachetă nu poate intercepta o salvă de rachete intercontinentale. Im­por­tanța unui asemenea sistem este în primul rând politică, un angajament de durată a prezenței americane în Europa Centrală și de Est. Însă întreaga arhitectură anti­ba­listică pusă la punct de americani pe teritoriul Uniunii Europene se bazează pe principiul flexibilității, elementele sale putând fi ușor relocalizate, în funcție de evoluția ameninţărilor. În ciuda anga­ja­mentului ferm în proiectul american, este esențial ca diplomația românească să lase deoparte viziunile maniheiste și să re­lan­seze dialogul la nivel înalt cu toate părțile vizate de proiectul antibalistic. Relansarea cooperării economice cu state aflate la Est ar putea, de asemenea, detensiona dia­lo­gul. Poziționarea sub umbrela scutului nu ar trebui să însemne simplă aliniere.