De același autor
Până în 1991, politica externă a Turciei evolua într-un univers destul de simplu: relația strategică cu SUA, prezența în NATO, alianța regională cu Israelul și bunele relații cu aproape toate statele Comunității Economice Europene. După prăbușirea URSS, universul Turciei începe să se deschidă, iar țara să își regăsească orizontul euroasiatic prin tentația creării unui grup al statelor turcofone din Caucaz și Asia Centrală pe baza moștenirii comune turco-musulmane (politică întruchipată la acea vreme de premierul Tansu Çiller). Ambiția Ankarei de a deveni stat-far și centru politic și economic al lumii turcofone (Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan) se putea baza pe sprijinul SUA și al Israelului. Un astfel de proiect ar fi permis marginalizarea Rusiei și scoaterea Iranului din Asia Centrală și ar fi reprezentat o contrapondere la adresa statelor arabe din Orientul Apropiat și Mijlociu. Proiectul s-a dovedit a fi un eșec: Turcia nu îl putea susține din punct de vedere economic, iar amenințarea islamistă afgano-pakistaneză a determinat fostele state din Asia Centrală să conserve legăturile speciale cu Rusia. În cele din urmă, responsabilii turci înșiși au realizat că apropierea de Rusia era mult mai profitabilă decât un asemenea proiect: Rusia putea deveni un furnizor de energie care să susțină dezvoltarea industrială a Turciei, piața rusă prezenta un potențial imens pentru bunurile de larg consum produse în Turcia, dar și pentru companiile turcești din domeniul construcțiilor. Turiștii ruși descoperă stațiunile turcești și în scurt timp devin principalii clienți (4,4 milioane în 2014). Proiecte importante sunt realizate între cele două părți, cum ar fi gazoductul Blue Stream (operațional din 2003). În 2013, compania rusă Rossatom câștigă licitația pentru realizarea primei centrale nucleare turcești. Schimburile comerciale dintre cele două părți ajung la 44 de miliarde de dolari la sfârșitul anului 2014 (depășind schimburile cu Germania - 32,6 miliarde), iar ținta fixată este de 100 de miliarde. Intensitatea schimburilor economice determină și încălzirea relațiilor politice și adoptarea unor poziții comune.
Dezvoltarea economică spectaculoasă, politica „zero probleme cu vecinii“, detensionarea etnică (în urma acordului de pace cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, în 2009), redescoperirea și afirmarea decomplexată a tradițiilor musulmane (începând cu 2002) au făcut din Turcia un adevărat model în lumea musulmană, iar prăbușirea Irakului și fragilitatea Pakistanului i-au crescut valoarea strategică pentru Occident. Folosirea Islamului ca vector de influență în exterior a permis Turciei lărgirea și mai mult a orizontului politcii externe și dobândirea unei adevărate „profunzimi strategice“, dar și accesul la noi piețe de desfacere, inclusiv în Africa musulmană subsahariană. Tradițiile și potențialul economic au făcut din Turcia și unul din polii economici din Balcani (politologul americano-indian Parag Khanna vorbește de „Istanbulgaria“ pentru a exemplifica plastic poziția Bulgariei ca suburbie economică a Istanbului). Cât despre poziția de leading nation a Flancului SE al NATO (poziție favorizată și de slăbiciunea militară cronică și valoarea strategică mediocră a vecinilor săi din alianță), aceasta nu mai necesită clarificări. Primăvara arabă și erodarea poziției Egiptului au permis Turciei să își afirme, pe bună dreptate, ambițiile de stat far al lumii musulmane sunite.
Cât despre relațiile Turciei cu Iranul, și aici evoluțiile sunt mai vechi. Poate ar fi cazul să amintim de inițiativa de mediere turco-braziliană, din primavara anului 2010, pe dosarul nuclear iranian. Și aici, dincolo de naturala solidaritate a celor două țări în fața „pericolului“ emergenței unui Kurdistan independent în nordul Irakului și a riscului unificării mișcărilor kurde, economia a fost factorul inițial de apropiere. În prezent, schimburile turco-iraniene se ridică la 16 miliarde de dolari, iar perspectivele sunt foarte mari pe fondul deschiderii Iranului către economia mondială. Iranul prezintă avantajul (ca și Israelul, intrat recent pe piața exportatorilor de hidrocarburi) diversificării pentru Turcia a surselor de aprovizionare cu energie.
Pe scurt, nu trebuie să ne surprindă că o asemenea țară, în noul context istoric al epocii multipolare, are o agendă care depășește calitatea de membru NATO și de partener special al Uniunii Europene. Asemenea evoluții sunt „naturale“, înscriindu-se în permanențele istoriei și geografiei, și țin mai puțin de persoana și de opțiunile domnului Erdoğan. Nu mai vorbesc de faptul că modelul societal și politic turc (democrație administrată) este mai apropiat de cel din Rusia și Iran decât de cel din „vechea Europă“.
Cum ar putea o asemenea țară să își dorească intrarea într-o trilaterală cu valențe securitare alături de Polonia și România sau participarea la crearea unui instrument suplimentar de cooperare militară la Marea Neagră (asta și în condițiile în care grosul forțelor navale turce este în Mediterana, iar Ankara a căutat dintotdeauna să păstreze în Marea Neagră echipamente în principal defensive!)?
Evenimentele în desfășurare din Turcia sunt mai mult un „accelerator al istoriei“, și nu cauza orientărilor din politica externă anunțate de domnul Erdoğan. Normalizarea relațiilor cu Rusia și apropierea de Iran, dincolo de aspectele tactice și de eșecul înregistrat în Siria, confirmă înscrierea durabilă a Turciei într-un orizont euroasiatic și poziția ei de punte între Occident și Orient.