De același autor
Toată lumea, inclusiv cei care au de recuperat case în picioare sau biserici nedemolate, ar trebui să fie despăgubiţi în bani, că ar fi o discriminare prea evidentă să dai unuia 15% din casă şi altuia casa, notează un studiu al Expert Forum, remis revistei 22.
Recent, guvernul a venit cu o propunere cel puţin scandaloasă pentru foştii proprietari, cu argumentul că orice altă variantă de restituire a proprietăţii confiscate de comunişti ar prăpădi bugetul în anii următori. Pe scurt, foştii proprietari ar urma să primească 15% din valoarea proprietăţii în 10-12 ani, pentru cine o mai trăi.
Toată lumea, inclusiv cei care au de recuperat case în picioare sau biserici nedemolate, ar trebui să fie despăgubiţi în bani, că ar fi o discriminare prea evidentă să dai unuia 15% din casă şi altuia casa.
Trecem peste faptul că e cel puţin nepotrivit ca anunţul să fie făcut chiar de d-l Drăgoi de la Finanţe – îl ştiţi, acelaşi care a semnat ca membru al Consiliului de Administraţie al Hidroelectrica prelungirea contractelor cu „băieţii deştepţi“, din care Hidroelectrica pierde vreo 250 de milioane de euro pe an, suficient ca în 10 ani să acopere integral toate cererile de retrocedare pentru casele naţionalizate, nu doar 15%.
De fapt, o asemenea măsură e discriminatorie, orice ar face guvernul: discriminează măcar între cei care şi-au primit deja despăgubirea sau casa şi cei pentru care încă nu s-au terminat procesele.
Un sfat pentru d-l Drăgoi, prelungitorul contractelor suspecte de la Hidro: dacă nu aveţi bani şi case să restituiţi integral proprietăţile luate cu japca de comunişti, înfiinţaţi Fondul Proprietatea 2.0. De data asta, cu management profesionist din prima, transparenţă totală la restituire şi listare imediată.
O mare problemă o reprezintă stabilirea dreptului de proprietate – cei mai mulţi păgubiţi au început deja procesele, unii chiar cu decenii în urmă, şi tot din vina statului nu s-a terminat stabilirea dreptului de proprietate. Nu poţi să vii şi să spui că până acum ai dat integral case înapoi sau bani, sau acţiuni, iar pentru ceilalţi, prinşi în sistem de tot atâta vreme, dar unde tot statul a fost mai lent în soluţionarea cauzei, nu mai poţi restitui.
De pildă, există cazuri în care proprietarii iniţiali au avut mai mulţi moştenitori care şi-au putut demonstra cu greutate dreptul de moştenire, mai ales dacă emigraseră, proprietatea neputând fi revendicată doar de un singur moştenitor pentru partea lui; statul sau chiriaşii au făcut modificări la imobil în cei de-acum 60 de ani care au trecut de la naţionalizare; nu există acte care să arate cine a făcut modificările, statul sau chiriaşul, sau dacă modificările făcute de chiriaş au fost cu acordul statului sau fără, ilegal, eventual şi afectând rezistenţa sau funcţionalitatea imobilului; soluţiile la cererile de retrocedare date pe cale administrativă diferă de cele date pe cale judiciară; chiriaşii au cumpărat fie înainte de revendicare, pe vremea când legea le dădea dreptul să cumpere, fie după revendicare, ilegal, unii chiar în timpul procesului de restituire în instanţă, după ce s-a dat altă lege care spunea că restituirea se face în natură; fie, pur şi simplu, o autoritate a statului nu dă acces la documentele pe care e obligată să le furnizeze fostului proprietar (de pildă, unde se află cererea de restituire depusă acum un an) şi trebuie să dai în judecată primăria ca să primeşti actele.
Sau primăria te obligă să faci expertiză ca să vadă exact care e suma pe care ar trebui să ţi-o dea ca despăgubire sau valoarea modificărilor la imobil, pe care tot proprietarul trebuie să le plătească chiriaşului, în cazul fericit că îşi va obţine vreodată casa. Proprietarul plăteşte despăgubiri chiriaşului pentru modificări la imobil, chiar dacă acesta din urmă nu poate demonstra că el a făcut îmbunătăţirile, şi nu statul, că tot ne plângem de resursele pe care le pierde bugetul public. În alte situaţii, plăteşti evaluatorul numit de primărie (câteva sute de euro), iar acesta nu se prezintă în instanţă cu raportul gata la termenul stabilit. Peste toate astea, tribunalele dau termene la 10 luni. Aşa se scurg decenii, din amânare în amânare, aproape fără excepţie din vina statului, care a făcut legi ce se bat cap în cap, favorizându-i când pe chiriaşi, când pe foştii proprietari.
Există procese de la începutul anilor ’90 nefinalizate nici azi. Şi abia după ce se stabileşte dreptul de proprietate şi cine datorează ce bani cui, între proprietar, chiriaş şi stat, după ani de tergiversări, abia atunci se pune problema dacă se restituie casa, sau bani, sau acţiuni la Fondul Proprietatea (care tocmai s-au terminat).
În alte cuvinte, chiar dacă statul limitează despăgubirile acum, cu certitudine face o nedreptate, pentru că majoritatea celor care au ceva de recuperat au început revendicarea odată cu cei care au fost deja despăgubiţi, diferenţa între cele două categorii fiind în cel mai fericit caz norocul, dar mai probabil şpaga; iar, pe de altă parte, nu va rezolva problema cu CEDO, care zice că rezolvarea trebuie să vină într-un termen rezonabil şi printr-un mecanism funcţional, adică să se mişte şi justiţia, şi primăriile, şi ANRP.
Asta a fost problema vechilor procese la CEDO – de pildă, câtă vreme Fondul Proprietatea nu era listat şi era gestionat de stat, despăgubirile în acţiuni pur şi simplu nu erau o variantă rezonabilă de despăgubit. Peste toate astea s-au adăugat şi scandalurile de corupţie, cum e cel recent de la ANRP, cu multele proprietăţi restituite altora decât proprietarii de drept.
În orice caz, problema restituirii nu ţine în primul rând de lipsa resurselor. Dar cum despre asta discutăm în ultimele zile, imposibilitatea statului de a despăgubi integral, există câteva variante mult mai legitime şi acceptabile decât limita de 15% şi eşalonarea pe 10-12 ani şi ar permite şi restituirea în natură peste tot unde se poate:
1. Creşterea capitalului Fondului Proprietatea. Adică, statul să pună, să zicem, 15% din acţiunile lui Transelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Hidroelectrica şi toate celelalte companii din care a creat iniţial Fondul Proprietatea cu 20%. Avantajul e că deja Fondul Proprietatea e listat şi administrat de un manager credibil. Există câteva dezavantaje tehnice. De exemplu, trebuie acordul AGA, iar la FP e puţin probabil să se strângă vreodată majoritatea de care e nevoie pentru creşterea capitalului social; majorarea de capital social în natură nu se poate face decât la valoarea nominală, iar acţiunile FP sunt azi pe la 60% din valoarea nominală; unii acţionari existenţi ar fi deranjaţi de diluarea drepturilor de acţionar şi s-ar opune la majorarea de capital (dar tocmai diluarea drepturilor de autor e ceea ce ar trebui să se întâmple, dacă vrem ca statul să ajungă din nou la 15% din FP, diminuând ponderea celorlalţi ca să aibă din ce restitui unor viitori noi acţionari).
2. Emiterea unor obligaţiuni pe termen foarte lung pentru a plăti acum despăgubirile, iar plata de la buget să se facă practic pe o perioadă mult mai îndelungată. Din nou, o soluţie posibilă şi chiar şi politic acceptabilă, că aruncă răspunderea rambursării creditului pe guvernele viitoare; dezavantajul îl reprezintă limita datoriei publice la care se poate angaja România.
3. Distribuirea directă de acţiuni la companiile de stat gen Hidroelectrica şi alţii către foştii proprietari, să zicem, 15% din fiecare companie. Avantajul e că e o soluţie imediată. Problema ar fi din nou una de evaluare a companiilor şi de cum limităm abuzul restituirilor ilegale. Apoi, acţionarii vor avea putere foarte mică de management în cadrul companiilor de stat. E puţin probabil să fii bine reprezentat în AGA sau să controlezi ce face consiliul de administraţie cu doar 0,001% din voturi. Dar este o variantă rezonabilă, mai ales că o bună parte dintre companiile care sunt şi în portofoliul Fondului Proprietatea vor fi listate cât de curând la bursă, că aşa zice acordul cu FMI.
4. Soluţia cea mai simplă o reprezintă însă înfiinţarea unui nou Fond Proprietatea – dar de data aceasta pe bune, rapid, ca să prindem termenul din iulie cu CEDO, şi bine făcut, ca să ne ia CEDO în serios. Ce înseamnă asta – să nu aşteptăm 5 ani până se îndură statul să listeze, că acum şi companiile componente vor fi foarte curând listate; să nu mai punem pe cine ştie cine la managementul Fondului Proprietatea 2.0, ci să facem direct selecţie internaţională de manager profesionist, ca să avem un nou Templeton; iar acţionarul minoritar (cetăţeanul finalmente despăgubit) va avea şi pe cineva care să-i protejeze interesele în companiile de stat, că n-am auzit până acum să se plângă vreun acţionar la FP de cum îşi face Templeton treaba. Momentul e foarte prielnic. Avem experienţa primului FP; companiile din energie (principalele active din FP 1 şi sigur şi din FP 2) tocmai se listează şi ele; statul nu va pierde majoritatea, pentru că, dacă se pun 15% din capitalul social al acestor companii, statul va păstra 55% (20% FP 1, 10% free float la listare, 15% FP 2). Şi nici nu ne vindem ţara străinilor – o dăm înapoi propriilor cetăţeni.
• Termenul dat de CEDO României să rezolve odată restituirea proprietăţilor expiră în iulie.
• Soluţia guvernului (15% din valoare pe 10-12 ani) e o gafă pentru un guvern de dreapta şi premierul Ungureanu, care pare că-şi doreşte voturi de la clasa de mijloc; e discriminatorie; şi nu rezolvă problema cea mai mare, stabilirea dreptului de proprietate care durează decenii.
• În locul limitării despăgubirilor, propunem Fondul Proprietatea 2.0, de data asta făcut bine încă de la început.
