De același autor
Dupa ce s-a reusit eviscerarea economiei Europei de Est, pulverizarea marii industrii traditionale - ca si a agriculturii de tip industrial -, dimpreuna cu muncitorimea; dupa ce s-a izbutit - prin cursa reducerii salariului real, cresterea timpului de munca, cursa impozitelor (cine poate asigura impozitele cele mai reduse si creditele cele mai avantajoase in favoarea noilor proprietari, respectiv a marilor companii multi- si transnationale) - transformarea acestei economii intr-una definitiv competitiva; dupa ce s-a vulnerabilizat economia nationala prin liberalizare si deregularizare, incat sa devina complet lipsita de aparare in fata concurentilor occidentali mai puternici; in fine, dupa ce toate astea au fost duse la bun sfarsit, se cade sa facem un tur de orizont printre ruine.
Au aparut enclave in care domneste somajul cronic, prelungit pe mai multe generatii, si asa-numita "saracie profunda". O parte a lucratorilor si-a gasit refugiul in pensionarea inainte de termen sau in pensia de invaliditate. Tinerii - care sunt ingroziti pe buna dreptate de statutul de "incepator" - isi duc zilele prin diverse caminele sociale botezate "institutii de invatamant superior", in asteptarea vreunei conjuncturi favorabile sau a ofertelor de locuri de munca pentru "gulere albe".
Cei exclusi din diversele sfere productive nu pot indeplini nici macar functia sociala de element de presiune asupra celor care inca muncesc, obligandu-i la concesii economice si sociale (resemnarea cu salarii mai mici, timp de lucru mai lung si conditii de munca mai proaste). Sunt prea multi pentru un astfel de rol.
S-ar putea crede ca acesti semeni ai nostri nu pot fi despuiati mai mult de atat, de vreme ce au fost deja eliminati din dubla monarhie in care isi desfasoara viata capitalismul - capitalul si munca -, dar iata ca se poate. In faza anterioara a capitalismului (keynesiana, a bunastarii), economia era impulsionata prin extinderea pietelor interne si cuprinderea inclusiv a consumului grupurilor umane neproductive.
In acea epoca, statul capitalist al bunastarii (o versiune a caruia a fost in extrem de multe privinte si "socialismul real") a incercat sa integreze, prin intermediul sistemului institutiilor sociale, si grupurile umane excluse din "centrul" capital+munca, creand astfel coeziune sociala, pace intre clase, liniste represiva.
Aceasta epoca s-a terminat, in prezent are loc excluderea celor distrusi prin demolarea sistemului institutiilor sociale (Sozialabbau) ale statului national, unicul garant al solidaritatii si al coeziunii nationale, (cu metode ce tin uneori de logica profitului, alteori de modalitati cu totul irationale, aducand a "lupta de clasa", net antipopulare).
Formele obisnuite de opozitie au dat faliment - mai cu seama pentru ca est-europenii nu prea recurg la ele. In locul rezistentei dam de patologii si eschive. Se pot decela chiar o serie intreaga de manifestari patologice specifice, derivate din absenta cronica a capacitatii de a rezista exploatarii si opresiunii.
Refugiul in boala si in moartea timpurie.
Refuzul de a procrea: nu se nasc copii.
Renuntarea la a face economii, investitii si proiecte pe termen lung: o indatorare de proportii anormale, criza creditelor, scaderea economiilor populatiei. Refugiul intr-un mod de viata caracterizat de "normele" majoritatii drept "infractional" sau "parazitar", respingerea totala a societatii, raspunsul dat marginalizarii si excluderii fiind o agresiune "antisociala" disperata. Fuga din Europa de Est: emigrarea in masa din Romania, Polonia, din anumite zone ale fostei Uniuni Sovietice si ale fostei Iugoslavii. Refugierea in dementa ideologica, in secte, in noile superstitii: raspandirea subculturilor colportoare de povesti de groaza de tip medieval, de teorii conspirationiste care de care mai nastrusnice si mai absurde (noua "revolutie tacuta") - toate acestea exprimand neincrederea cvasitotala fata de cultura dominanta. Daca pentru "centrul" munca+capital, pentru mainstream-ul societatii, raman inaccesibile grupurile sociale excluse de la productie si reproductie, ca si generatiile, etniile, populatiile dezbinate si faramitate apartinand unei subculturi cel mai adesea antiliberale si antidemocratice, cu atat mai inabordabile sunt ele pentru "trendul principal" al politicii, adica pentru presa relativ rationala si confruntarea traditionala dintre partide. Tanara generatie nu citeste ziare si nutreste un profund dispret fata de politica democratica, despre care nu stie - si nici nu vrea sa stie - nimic.
De patruzeci de ani incoace in centrul consumului cultural se afla muzica, in primul rand rock-ul, "romantismul minimal" aproape total nearticulat, la care se adauga acum "infinitul rau" (Hegel) al Internetului, in care nici un fel de politica cu aparenta "rationala" sau numita "democratica" a vreunui stat national nu poate concura cu gastile de baieti imposibil de integrat si de disciplinat, ce-i scapa printre degete si-i rad in nas. (...)
Politica est-europeana - ale carei partide, structuri, aparate, functionari publici se afla ei insisi inchisi in enclave fara ferestre si lipsite de viata - reactioneaza, desigur, intr-un anume fel la aceasta criza al carei element este si ea. Dar in universul sau reglementat specific, inchis si izolat, ii vine fireste greu sa inteleaga ca aici nu "decelarea optiunilor alternative, creative, capabile sa rezolve problemele, pozitive si proactive" este la ordinea zilei, ci ca i s-a prabusit tavanul in cap.
Conform teoriei sociologice devenite de-acum clasice a lui Albert O. Hirschman, revolta are doua forme fundamentale: protestul - ridicarea vocii si emigrarea - exodul. Cand dintr-o tara ca Romania aproape jumatate (!) din populatia activa pleaca in strainatate - si fenomene asemanatoare se constata si in cealalta cea mai mare tara est-europeana, Polonia -, atunci nici macar revirimentul pe termen scurt produs gratie banilor trimisi acasa nu poate masca faptul ca popoarelor est-europene li s-a umplut paharul. Gata, s-a terminat, se pot trage obloanele.
Burghezia est-europeana si clasa politica aferenta ei vad calea de iesire intr-un asalt impotriva democratiei parlamentare. Acest asalt este sustinut de ostiri drapate sub masca unor metode si conceptii despre lume, diverse si napustite, in directia unui "tohu-bohu" politic complet.
Prima e cea de tip tehnocrato-elitist: sa scoatem cat mai multe institutii si decizii din sfera de competenta a organismelor de reprezentare populara ce intrupeaza in mod mijlocit vointa poporului. Guvernarea reprezentativa sa fie inlocuita de Banca Centrala Independenta, Oficiul pentru Bugete, Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala, Banca Centrala Europeana, Birocratia Centrala Europeana, Tribunalul European (pentru drepturile omului), WTO-ul si asa mai departe. Sa decida specialistii: adica stiutorii stiintelor economice neoclasice, ai teoriei jocurilor, ortodoxia monetarista si echilibrista, teoreticienii disparitiei statului - in aceste zone superioare unde visceralul public popular nu are ce cauta.
A doua se concretizeaza in atacul frontal indreptat impotriva sistemului pluripartit si a parlamentarismului. Formele sale de manifestare sunt diverse. Cea mai interesanta e, poate, varianta romaneasca. Presedintele Basescu si "elita" intelectuala (anterior liberal-conservatoare) care i s-a alaturat - nume ca Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu, Mircea Cartarescu - tind spre crearea unei majoritati prezidentiale transpartinice si a unei miscari corporatiste situate deasupra partidelor (aliindu-si aici fenomenul "dictaturii regale" transpartinice a lui Carol al II-lea, frontul renasterii nationale si "cercurile civile" din Ungaria, care, de altfel, la noi au cam sucombat, de ani de zile nu se mai aude de ele), sustinand ideea unei noi republici si a unei noi constituante, iar in privinta noii Constitutii, necesitatea referendumului (ceea ce ne duce cu gandul la gemenii Kaczynski, la "descalecatorii" de extrema dreapta din Piata Kossuth si la metodele plebiscitaro-populiste ale lui Hugo Chavez in acelasi timp). Agitatia impotriva "partidelor" si a "parlamentului culpabil" este asurzitoare. (Acest curs al lucrurilor justifica subsidiar si ulterior decizia lipsita de succes a UDMR de a se intoarce impotriva presedintelui Basescu: maghiarii au votat, iata, pentru a doua oara pentru Basescu, impotriva propriului lor partid. Prima oara votasera impotriva lui Adrian Nastase, care nu e o figura din cale afara de simpatica, desi a fost conducatorul cel mai filomaghiar de la Trianon incoace - dar cine voteaza aici rational? Sa fie mai degraba antimaghiar, dar sa nu fie postcomunist. Ce-i drept, si Basescu e postcomunist. Si-am incalecat pe-o sa...). (...)
Ungaria s-a remarcat in toate timpurile prin eclectismul si zapaceala sa; la fel si acum. Aici antiparlamentarismul are multe increngaturi. Guvernarea de centru-stanga duce o politica de camarila tehnocrato-elitista in niste structuri ale caror functii si denumiri se modifica de la o zi la alta si care scapa, prin natura lucrurilor, unei abordari veritabile. Elitele tehnocratizate, separate in puterea executiva, trag de partidele de guvernamant cand intr-o parte, cand intr-alta. Partidul socialist voteaza in unanimitate si cu mare entuziasm politici absolut contradictorii, functia partidului este zero. De politica tehnocrato-elitista tine de altfel si campania propagandistica de prost-gust si tertipurile impotriva referendumului. (...)
Azi tabara anti-Gyurcsány nu mai e unitara. Au fost miopi acei comentatori social-liberali care au incercat sa-l prezinte pe presedintele László Sólyom ca fiind omul lui Orbán. Presedintele republicii nu este adeptul, discipolul - si inca mai putin "agentul" - deputatului Orbán, ci rivalul sau. Situarea sa deasupra partidelor difera intr-o oarecare masura de pozitia presedintelui Basescu (caci are mai putina putere reala), dar coincide cu ea - lucru important! - prin faptul ca e "impotriva partidelor", reprezinta "societatea civila" (in centrul notiunii vechi de vreo doua secole si jumatate a "societatii civile" se afla partidele politice si piata, mai putin in surprinzator de inculta Ungarie, unde se cauta a se submina prin mitul nemotivat si imposibil de justificat al ONG-urilor urata "democratie de partid"). "Nu se consulta cu partidele", el este gardianul Constitutiei, o autoritate morala nedefinita legal, care de altfel reprezinta nu Constitutia si constitutionalitatea, ci "ordinea de valori constitutionala" (?) - un populism extremist care ii umple de incantare pe tinerii intelectuali oripilati de "par-rrrrrrtide". (Si asta independent de faptul ca in probleme concrete sunt adeseori de acord cu presedintele Sólyom.) Presedintele e un jurist istet, prin numeroasele precedente - aidoma unui Münchausen constitutional, se salta singur tragandu-se de par - si isi sporeste puterea. Bravo.) Ceea ce se completeaza admirabil cu deja obisnuitele acrobatii ale lui Viktor Orbán. Precedenta varianta populista "anti-partide" ("cercuri civile") se caseaza, vine la rand versiunea plebiscitara (referendum). Daca facem acum abstractie de miza continuta in referendum, in votul intregului popor - se va reusi oare stoparea transformarii sistemelor de ajutor social intr-o noua forma de exploatare capitalista, si aici partidele de guvernamant n-au nici sanse, n-au nici dreptate - vom da de paradoxul ca actiunea "anti-partide", organizarea exprimarii vointei directe, nemijlocite, a poporului este opera unui partid, "organ" al democratiei parlamentare, indirecte, mijlocite. (...)
Un cunoscut tertip al populismului (si al extremei drepte dintre cele doua razboaie mondiale) este trancaneala despre "depasirea contradictiei dintre stanga si dreapta". Ceea ce e ridicol. Orbán si Lech Kaczynski - si modelele lui Orbán, monstrul intunecatei reactiuni, Nicolas Sarkozy, si aparent agreabila nulitate politica, Angela Merkel, atat de sarbatoriti de opaca presa liberala de stanga (de ce nu l-o fi sarbatorind oare si pe Viktor Orbán?) - sunt niste politicieni de dreapta care reprezinta autoritatea impotriva libertatii, iar aceasta este o cumpana a apelor, decisiva de vreo patru sute de ani, punct.
E un gest pur de dreapta si felul cum Viktor Orbán, de la inaltimea clasei de mijloc "se apleaca" - de altfel corespunde intrutotul realitatii - inspre cei saraci, ii apropie de sine, ii strange la pieptul sau, ca o Marie Antoinette costumata in pastorita, in gradinita ei artificiala, printre stanci artificiale si ruine artificiale (ah, Ardeal! Munti! ostroave! tot felul de chestii cu pure luciri!) si propovaduieste, in fata comentatorului afon de la Népszabadság, nu lupta de clasa, ci armonia de clasa. Vehementa sa iesire a-propos de 1968, pe care deputatul Orbán a plagiat-o dupa Sarkozy (care a plagiat-o din foiletoanele saptamanalului neoconservator Weekly Standard), suna foarte interesant in gura celui care a pus bazele unui partid generational, de tineri, odinioara "radical si alternativ". Daca nu era 1968, atunci azi capetenia dreptei ar fi fost contele dr. István Bethlen jun., iar Orbán ar fi fost vreun intreprinzator in constructii si consilier in administratia locala. Iar evreul sefard de origine pe jumatate maghiara, pe jumatate albaneza, Sarkozy, n-ar mai fi presedintele Republicii Franceze, ci vreun profesor de scoala generala sau a cincea roata la caruta intr-un birou de avocatura din provincie. (...)
Populismului radical de dreapta a facut ca publicatiile de elita si autorii de elita din Romania sa recada in antimaghiarism, in pelerinaje la muntele Athos (doar e nevoie de inspiratie divina pentru a scrie o Constitutie), iar in Polonia, sa recidiveze in cel mai tern sovinism antigerman si rusofob. Cat despre Ungaria, stim in ce anume.
Dreapta are nevoie pur si simplu sa-si ascunda identitatea. Ea nu se deosebeste de orientarea de "centru-stanga" oficiala prin aceea ca ar avea alta baza de clasa. In ambele cazuri e vorba de marea burghezie si de diverse grupuri ale clasei de mijloc - iar "guvernul national" a fost la fel de hiperglobalist in practica, pe cat e acum "antinationalul" guvern paria (si) in teorie. Partidul trebuie sa se comporte de parca n-ar fi partid. Presedintele trebuie sa se poarte de parca ar avea putere, pura ca neaua si superioara, si de aceea deasupra oricarei critici. Conducatorul dreptei trebuie sa se comporte de parca, indiferent de mandat, el ar calauzi natiunea, aidoma "imamului ocult" in Persia. Seful guvernului paria trebuie sa se faca si el ca inca mai guverneaza.
Numai poporul nu mai trebuie sa se prefaca a crede in toate acestea.
Traducere de Paul Drumaru
Adaptare dupa articolul aparut in Népszabadság, 25 iulie 2007
