Antidot pentru defetism

Tania Radu 06.11.2012

De același autor

Marele folos al cărții Eu votez DNA! este că transmite încredere, în răspăr cu starea generală de spirit, cu defetismul de autoapărare pe care-l practicăm zi de zi. Mica armată a specialiștilor anticorupție știe că, atâta câtă este, demonstrația pe care au făcut-o valorează enorm.

Peisaj apocaliptic, cu mlaștină care aco­pe­ră totul. Cineva se apleacă și scoate o plantă subțire, abia înrădăcinată, apoi o pune în pământ curat, cu convingerea că o să crească. Nu e un clip oen­gistic, ci exact ce face Cristian Ghinea, fără nicio teamă de patetism, în ui­mitoarea sa carte Eu votez DNA! . Culegerea de șase in­terviuri cu oficiali și experți în anticorupție (Lucian Pa­pici, Nistor Călin, Daniel Mo­rar, Horia Georgescu, Cristi Danileț, Laura Ștefan – în ordinea din sumar) este îmbrăcată din punct de vedere jur­na­listic într-o analiză personală a feno­me­nului. Rezultă o neașteptată probă de gân­dire pe termen lung, o demonstrație lip­sită de infatuare că în România există încă resurse de construcție și viziune, că se poa­te depăși stadiul datului cu părerea la televizor.

Prezența publică a lui Cristian Ghi­nea are un relief aparte. Jur­nalistul harnic (scrie de ani de zile ani la Dilema Veche, pentru HotNews, contributors.ro, 22 etc.) nu cultivă nota de agresivitate a mai tuturor semnăturilor de succes. În vre­muri în care, dacă nu strigi, nu te faci auzit, el vorbește răbdător, analitic, argu­mentat. Textele iau de regulă forma pu­bli­cistică a cercetărilor pe care le conduce prin Centrul Român de Politici Europene. Altminteri, intervine ferm doar când se îngroașă gluma. Scrie bine, scrie și apeluri la o adică, atrage atenția, iese în piață, fi­indcă mizează pe solidaritate. La limită, e capabil să convoace atenția cu o forță iz­bitoare, în care se simte puterea de con­vingere încă incomplet exploatată. În 14 iunie, publica pe contributors.ro un ar­ticol extrem de dur, în care îi avertiza pe deținătorii puterii de manipulare: „ăia mici care sapă ca picătura chinezească când se simt călcați pe gât prin înțelegeri cu mogulii și șefii, ăia vă vor săpa de nu veți avea aer. Ca să nu mai zic de net, care nu e al vostru. Deci, calmați-vă! Sun­tem o masă critică de oameni cărora ni se rupe de meciul vostru cu Băsescu, ni se rupe și de Băsescu însuși, agenda lui e epuizată. Suntem în expectativă, nu avem mize în schimbările astea de pu­tere, vrem să trăim într-o țară plic­ti­coasă în care politicienii se schimbă unii cu alții, instituțiile funcționează, fiecare își vede de treabă. (...) Să nu ziceți că nu v-am spus! Noi am supraviețuit și lui Năs­tase, și lui Băsescu, pentru că fiecare avem oazele noastre de autonomie pri­vată, nu depindem de voi. Nu toți suntem alistari“. Era vorba de atacul la instituții independente, faza ICR.

Cam tot pe atunci a ieșit Cristian Ghinea în stradă, la o manifestație împotriva sus­pendării președintelui, cu o pancartă pe care scrisese „Eu votez DNA!“. Sloganul a devenit viral pe Internet, ca să ajungă acum pe coperta cărții despre anticorupție.

Cele șase interviuri-portret răspund în­trebării din subtitlu: „De ce merită să apă­răm instituțiile anticorupție?“. Pen­tru că putem, ar fi răspunsul. De la im­pe­netrabilul Daniel Morar, procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, până la luciditatea Laurei Ștefan (expert anti­co­rupție) și la seninătatea de linie dreaptă a lui Cristi Danileț (membru în CSM), tre­când prin bucuria pătimașă de a lucra în meseria adevărului (procurorii DNA Lu­cian Papici și Nistor Călin), cu un reconfortant punct de sprijin în vocația cons­trucției instituționale - Ho­ria Georgescu, președintele Agenției Naționale de In­tegritate –, din toate aces­te interviuri sare în ochi un straniu optimism: Ro­mânia a răzbit, de fapt, spre o altă fază, su­pe­rioară, ireversibilă, indi­fe­rent cât s-ar opinti politicienii să tragă oblonul la loc. Pe principiul exprimat fu­rios de Cristian Ghinea în textul citat mai sus, virusul anticorupției a fost inoculat. Un virus mic-mititel, de care – cred cei șase, plus Ghinea – nu te mai faci bine. A fost o ofensivă mai degrabă tăcută, de aproape un deceniu, și care a explodat la momentul potrivit. Câțiva oameni (lip­seș­te din sumar Monica Macovei) și-au po­trivit ceasurile și au lucrat la unison, con­tra cronometru, ca-n filme.

Acum se vede că totul a început șovăitor prin 2004, când, sub presiunea preaderării la Uniunea Europeană, Adrian Năstase a trebuit să pună piatra de temelie a ins­ti­tuțiilor anticorupție. Parchetul Național An­ticorupție, ridicat peste noapte anume ca să nu facă nimic, devenea fără să știe cheia enormei răsturnări la care asistăm acum. Cine a întors-o în broască, făcând mecanismul să funcționeze? Un expert anti­corupție spaniol, David Alvarez, con­silierul angajat de Guvernul Năstase ca să facă pe plac Europei (și unul dintre eroii nevăzuți ai anticorupției din România, spune Laura Ștefan). Omul a proiectat DNA așa cum și-ar fi dorit s-o aibă în țara lui. N-a reușit să obțină la Madrid ceea ce așază acum DNA deasupra tuturor ins­ti­tuțiilor anticorupție din spațiul european: o structură cu polițiști investigatori și cu experți economici, așadar cu autonomie maximă în decizia pe cazuri. Rezultatul stă în cifre, unele pe care, spune Ghinea, „nu le veți auzi la televiziuni“: peste 90% din dosarele de corupție duse în ins­tanță s-au soldat cu condamnări. La DNA Pitești (structură teritorială), procentul este de 100% (vezi interviul cu acest per­sonaj nemaipomenit care este procurorul șef de secție Nistor Călin). În 2011, 298 ofi­ciali condamnați definitiv și 879 con­dam­nați nedefinitiv (urmează recurs). În 2012, primele șase luni, 450 de condamnați de­finitiv. În fiecare an au fost condamnați trei-patru magistrați (nu e puțin, explică Daniel Morar, impactul corupției lor este imens în societate, câtă vreme fiecare judecă sute de dosare anual).

Turația în creștere a anchetelor pe cazuri de corupție a fost posibilă pentru că la momentul inițial avu­sese loc o negociere cruntă: PNA avea rang de Parchet Ge­ne­ral, dar atribuții limitate și care se opreau tocmai la poarta unor categorii-cheie de demnitari (parlamentarii). Daniel Morar a optat aparent paradoxal: „Nu ne in­te­re­sează să fim independenți, nu ne intere­sează să funcționăm cu denumirea de procurori generali“ – a fost opțiunea lui și roata a început să se învârtă.

Transformarea a durat ani de zile, iar cartea lui Cristian Ghinea înregistrează, în vara lui 2012, un nesperat moment de sta­bilitate. În primăvară, alcătuise pentru Di­lema Veche o a doua anchetă despre anti­corupție, la distanță de 10 ani. Cea din 2002 nu lăsa nicio speranță, nimeni nu părea dispus să miște ceva, deși presa spu­mega deja pe tema marilor afaceri de co­rupție. În 2012, tabloul este complet schim­bat, de-ar fi să vedem fie și acest simp­tom marginal: corupția „s-a scum­pit“, pe măsură ce corupții și-au des­co­perit vulnerabilitățile – arată Laura Ște­fan, pomenind de cele 17 telefoane mobile cu care primarul Clujului, Sorin Apostu, încerca să evite interceptările.

Cu instrumentele cercetătorului, Ghinea observă mai ales mutațiile din zona ma­gistraților: la instanțele mici, judecătorii, tribunale, curți de apel, soluțiile de con­damnare în cazuri de corupție sunt deja multe și cam toate sunt cu închisoare. La Înalta Curte de Casație și Justiție, dim­potrivă, deși pare că începe să se miște ce­va și acolo. Excelentul comunicator care este judecătorul Cristi Danileț ne explică: peste jumătate dintre magistrați sunt acum absolvenți ai Institutului Național de Magistratură. Sunt oameni tineri, tot mai buni profesioniști, deși încă insu­fi­cient experimentați pentru a face față presiunilor de tot felul. Mai lucrează și alte minuni, marca Monica Macovei: 1) do­sarele nu se mai împart judecătorilor de către șefi, ci aleatoriu, printr-un soft spe­cial; 2) completul de judecată nu se mai schimbă la fiecare etapă a procesului, iar inculpatul nu mai are acum cum să-și găsească, pe parcurs, judecătorul fa­vo­rabil. Și tot așa.

Cristian Ghinea împărtășește cu cei șase încrederea că lucrurile s-au urnit și că a fost bună discreția încăpățânată. Inter­locutorii lui se țin, aproape toți, departe de ziare și televiziuni, trăiesc cumva ana­horetic, autolimitându-și drastic viața per­sonală, cu o îndârjire pe care n-a mai vă­zut-o România de nu știu când. Majo­ri­tatea nu-și văd viitorul altfel decât în­gropați în dosarele corupției. Toți știu, în schimb, că sunt produsul unei conjuncturi favorabile, care ar putea să nu dureze: „Eu nu cred că există ceva câștigat de­finitiv. Totul poate fi pierdut mâine, dacă nu crezi în ideile astea“ (Laura Ștefan). „Anticorupția în România stă mult mai bine decât în UE, dar nu se poate susține politic pe termen mai lung, nu există o do­rință politică de a menține aceste me­canisme așa cum sunt“, spune Horia Georgescu, președintele ANI. Sunt, așa­dar, optimiști pe termen lung și rezervați pe termen scurt. Niciunul nu vede, de fapt, mai departe de mandatul lui Daniel Morar la DNA, iar realitatea nu ratează ni­cio zi ca să-i confirme (vezi decizia Se­natului, de a nu aplica verdictul ÎCCJ privind situația de incompatibilitate a lui Mircea Diaconu).

Fără analiza personală pe care Cris­tian Ghinea o face acestor zece ani, interviurile ar fi fost o simplă culegere de publicistică. In­ser­turile autorului clarifică penum­brele, refac legăturile, pun accentele. Is­torii cum este cea a telefonului pe care l-a primit în 2011 de la Adrian Năstase (un Năs­tase verbios, pledându-și agitat și alu­necos nevinovăția), comparația dintre ca­zurile Năstase și Iulia Timoșenko, ori cea dintre campania anticorupție din România și Mani pulite, celebra campanie din Italia anilor ‘90 (un eșec din punct de vedere ju­ridic, dar care a destructurat un sistem po­litic dezastruos și a declanșat reacția pu­blică împotriva corupției), fac din Eu votez DNA! o lectură absolut pasionantă. Oricine poate înțelege, de pildă, me­ca­nismul simplu prin care funcționează așa-zisa „justiție televizată“: printr-un exces de drept la apărare, la televizor ajung să se exprime doar avocații apărării și acu­zații înșiși, în timp ce procurorii tac, pen­tru că nu au voie să vorbească înainte de pronunțarea sentinței. Câtă vreme presa nu ține să afle ce este în dosare, opinia publică este ținută departe de adevăratele argumente ale acuzării.

Dar marele folos al acestei cărți este că transmite încredere, în răspăr cu starea ge­nerală de spirit, cu defetismul de auto­apărare pe care-l practicăm zi de zi. Mica ar­mată a specialiștilor anticorupție știe că, atâta câtă este, demonstrația pe care au făcut-o valorează enorm. Pentru azi poa­te fi destul. Dar există oare un mâine? Citind mărturiile senine, cumva reci, având sobrietatea tradițională a „castei“, îți vine să spui că da. //

// CRISTIAN GHINEA

// Eu votez DNA!

// Editura Humanitas, 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22