De același autor
Deunăzi am triat (cu un soi de furie iconoclastă) maldărele de cărți și hârtii/amintiri acumulate în subsolul casei bucureștene în care m-am născut. Am rupt aproape mecanic tot soiul de urme memoriale exilate acolo: la ce bun să mai păstrezi atâtea tăieturi din presă și varii hârțoage, când nici tu nu mai ai chef să-ți vizitezi trecutul? Inspecția aceasta purificatoare mi-a pus în mâini și ceva de care nu m-am îndurat să mă despart: unul dintre caietele cu exerciții de gramatică elină pe care le-am umplut odinioară, în cei vreo doi ani când o vizitam săptămânal pe Francisca Băltăceanu, în edificiul cubist din strada Mendeleev, unde ilustra mea profesoară continuă, din fericire pentru noi, să locuiască până astăzi.
Respectiva brumă de gnoză elenizantă mi-a folosit până la doctorat, nefăcând din mine vreun clasicist împătimit și nici ”patrologul” cu patalama, în care nădăjduiam să mă transform. Importanța ei nu era însă instrumentală, academică sau destinată erudiției, cât omenește formativă. De la profesoara mea, în acele lecții oferite din pură generozitate, am preluat plăcerea de a cunoaște chestii ”inutile”, bucuria de a te osteni fără scopuri imediate și geniul ludic al filologiei, care știe să se amuze de prostiile solemne ale condiției umane. Eram pe atunci necopt și mândru, în bine cunoscutul raport invers proporțional dintre ignoranță și smerenie. Francisca Băltăceanu mi-a dezvăluit in vivo modestia savantului autentic, lipsit de fasoane demonstrative, și tot ea mi-a pus sub ochi delicatul exotism intelectual al unui catolicism românesc (un soi de contradicție în termeni, menită să-mi arate că provincialismul nostru cultural nu e neapărat o fatalitate).
În anii 80, pe fondul comunismului terminal (care se străduia să ne extermine), oaza aceea de analiză morfo-sintactică a Noului Testament grec, dublată prin descifrarea unor fragmente patristice și a câtorva texte platonice devenea policromă, armonioasă și profund eliberatoare. Am avut prin urmare parte de un ”Păltiniș” urban, creștin și matriarhal: asta da sfidare a modelor curente, alpin dominate pe atunci de ”catharii” androcentrici ai marelui Constantin Noica! Firește că (din acea inițiere în fundamentele ”culturii înalte” ) am uitat aproape tot – de la substantivele cu temă consonantică, ocluzivă, dentală sau guturală, până la dansul frenetic al comparativelor, dialectica aoristelor și telescopajul etimologic prilejuit de toceala radicalilor – însă am rămas proustian impregnat de ambianța sobru-monahală a unui apartament de medic interbelic, plin de furniruri stinse și dulapuri cu geam, adăpostite de trivialitatea străzii prin metereze livrești și perdele de borangic gălbui. Paciența surâzătoare a Franciscăi Băltăceanu – care părea să spună: ”eu n-am făcut nimic important, dar tu s-ar putea să reușești” – mi-a transmis grațios convingerea că șlefuirea minții are imperativă nevoie de virtuțile teologice, paradoxal stimulate de regimul totalitar sub care ne duceam pe atunci zilele. Doctă în patru alfabete (latin, grec, ebraic și armean), profesoara mea știa să facă din ceremonialul științei de carte un prilej de asumată umilitate și să prefacă morga didactică într-o complicitate aproape goliardică.
După aparenta (căci niciodată deplina) despărțire de comunism, Francisca Băltăceanu (acompaniată ”legendar” de alter ego-ul său, Monica Broșteanu) a cules toate roadele libertății, punând pe picioare o Facultate de Teologie Catolică, publicând traduceri de optimă acuratețe și animând, cu o fertilă discreție, diverse proiecte din sfera filologiei sacre: izbânzile sale (începând cu minunata tălmăcire a Septuagintei) au adus un spor de maturitate întregii culturi românești, inspirând ulterior munca noilor generații studioase, dincolo de orice obtuz clivaj confesional, așa că niciun superlativ nu are căderea de a ne măsura gratitudinea și prețuirea pentru această Mare Doamnă, mereu devotată dumnezeiescului Învățător.
Știu că Francisca Băltăceanu a atins frumoasa vârstă pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o cu prețul multor tribulații – de la hărțuirea continuă din partea sinistrei Securități ceaușiste, până la lupta stoică cu micimile unor contemporani și felurite cumpene medicale – dar ceea ce contează până la urmă este că a reușit să le învingă cu ajutorul unui duh… franciscan deopotrivă sapiențial, îngăduitor și evanghelic. Asemenea altor urmași spirituali ai ”sărăcuțului” din Assisi, Francisca Băltăceanu îmi aduce aminte de Monseniorul Vladimir Ghika și de Simone Weil, întrucât, asemenea lor, a știut să iubească fără zgomot și să edifice nevăzut, pe termen lung, în ordinea subtilă a celor cu adevărat esențiale. Răsfoind caietul de la care am pornit prezentele însemnări, regăsesc exemplul ce însoțea regula potrivit căreia ”articolul poate fi evitat în enunțurile aforistice”: anthropou psyche tou theoiu metechei (”sufletul omului participă la natura divină”). Așa să fie, dilectissima magistra, întru cât mai mulți ani și mereu după aceea!
