Atracţia fatală pentru politicienii banali şi intrigile lor

Nu trece săptămâna fără o ştire despre figuri proeminente ale scenei politice româneşti abandonându-şi subit cauza sau partidul pentru care au luptat şi care i-a propulsat în postura de personaje importante.

„Vânătorul de securişti“, istoricul Marius Oprea, a apărut, recent, la tribunal ca mar­tor în numele unui fost securist, Ni­colae Paraschiv, aflat în proces cu CNSAS. În 2004, Oprea scria despre acelaşi Paraschiv: „Este o ru­şine ca astfel de oameni să ocupe, după 15 ani de la Revoluţie, funcţii atât de importante în so­cie­ta­te“. Acesta era, la vremea res­pectivă, consilier local din partea PSD la Primăria Braşov, în timp ce Oprea era consilier PNL. Pa­ras­chiv este şi acum secretar al Primăriei Braşov din partea USL. Între timp, Oprea a fost numit director de de­partament în cadrul IICCMER, instituţie aflată în subordinea primului ministru, Victor Ponta.

Schimbările de atitudine ale unor personaje precum Sorin Roşca Stănescu, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu sunt percepute, mai de­grabă, ca acte demne de dis­preţ, decât atacuri la adresa moralităţii. După ce au strâns rândurile împotriva duş­manului comun întruchipat de preşedinte, ale cărui priorităţi i-au deranjat în nu­me­roase rânduri, ei realizează că liantul care i-a unit e pe cale să se destrame, pe mă­su­ră ce mandatul preşedintelui la Cotroceni se apropie de sfârşit. Sorin Roşca Stă­nes­cu, odinioară cel mai înfocat duşman al lui Voiculescu în mass-media, îm­bră­ţi­şea­ză astăzi atitudinea răzbunătoare a aces­tuia, afacerile nefiind nici ele străine de co­laborarea dintre ei. Între timp, An­to­nescu vrea să rupă definitiv relaţiile cu cei doi, pe care nu demult i-a curtat, pătând definitiv imaginea PNL.

Astăzi, o soluţie practică presupune un nou acord care, după toate calculele, va avea o viaţă şi mai scurtă decât pre­ce­dentele. A-l trăda pe Antonescu pare a fi la modă în rândul pesediştilor, iar elec­to­ratul PNL nu îi este suficient acestuia pen­tru a fi ales preşedinte. Astfel că tre­buie să câştige de partea sa electoratul din cla­sa de mijloc, ale cărei valori înclinate spre reformă le-a tratat cu profund di­spreţ, cu precădere în timpul crizei din 2012.

Dar de ce schimbă oamenii tabăra? Dacă aruncăm o privire asupra traseiştilor din lu­mea politică şi a domeniilor conexe, observăm că nu ducem lipsă de motive: epuizarea cauzată de luptele continue; ne­voia de a-şi apăra propriile interese; dis­preţul faţă de persoane precum Băsescu sau Ponta; oportunismul celor care nu au crezut niciodată cu adevărat în cauza po­litică care a stat la baza creării propriei plat­forme; şantajul sau mita menite să le asigure plecarea.

Îmi amintesc şi-acum, cu oarecare amu­za­ment, cum un personaj de prim rang – ca­re, ulterior, avea să se împace cu foştii ofi­ciali ai Securităţii de dinainte de 1989 – a încercat să mă invite să fac parte dintr-o co­misie consultativă a unei agenţii rivale a IICCMER; tactica sa nu se baza pe faptul că trebuia să îndeplinesc un rol vital în ca­drul acestei comisii, ci pe acela că, de fie­ca­re da­tă când urma să vin în Bucureşti, o ma­şi­nă oficială avea să-mi stea la dis­po­ziţie. În concluzie, sugera că toţi avem un preţ.

Determinarea cu care acţionează cei care vor să pună capăt nedreptăţilor devine exa­sperantă pentru colegii lor, al căror cod etic este, în esenţă, extrem de elastic.

Mai presus de toate, tre­ce­rile în tabăra adversă sunt mereu la modă din cauza faptului că lumea politică nu le sancţionează. Dim­potrivă, este dornică să le găsească justificări dintre cele mai ingenioase. A da bir cu fugiţii oferind cel mai penibil pretext este o dovadă de fler politic şi mă­iestrie artistică, şi nu de opor­tunism şi mercenariat.

Sunt mulţi comentatori care consideră po­litica drept o ocupaţie lipsită de orice ur­mă de moralitate. Ar trebui privită prin pris­ma unei bătălii: ceea ce contează nu este scopul angajarii în luptă şi nici măcar rezultatul acesteia, ci calităţile de luptător menite a face deliciul connaisseur-ilor unor astfel de încleştări.

Opinia publică a fost invitată să asiste la scandaluri politice succesive pe marginea intereselor personale din rândul par­la­mentarilor. Preocupările lor continuă să fie înguste şi meschine, chiar pe măsură ce se pun bazele constituţionale pentru di­zolvarea principiului separării puterilor în stat şi acapararea puterii politice de către mâinile lor avide, dar incapabile.

Fiind mână în mână cu interesele mass-media care au înflorit în această epocă a ticăloşilor, forţa politică dominantă a ob­ţinut o izbândă remarcabilă. În loc să dea naştere la sentimente de furie şi dezgust faţă de felul în care politica a fost per­ver­tită de către politicieni de o calitate în­do­ielnică, înfruptându-se din cadavrul na­ţiunii precum un şacal în savana africană, întregul spectacol grotesc a fost scăldat într-o aură de normalitate.

Spectacolul ieftin al politicii româneşti din secolul XXI, pe care un dramaturg de talia lui Caragiale cu greu şi l-ar fi putut ima­gina, a devenit un element de atracţie pen­tru milioane de telespectatori. Atât timp cât înşfăcarea puterii este prezentată sub forma unui spectacol de circ de la ţară, ei se pot împăca cu comportamentul ires­pon­sabil al politicienilor care se folosesc de legi şi de instituţiile statului aflate în sub­ordine pentru a-şi îndeplini visele de îm­bogăţire şi parvenire. Răul fiind făcut, obli­gaţia statului de a avea grijă de o populaţie îmbătrânită şi de a oferi un spaţiu de manifestare pentru energia celor tineri este lăsată pe seama generaţiilor viitoare.

Scena politică românească a anului 2013 îmi aminteşte de nuvela lui Thomas Mann, Mario şi magicianul. Cavaliere Cipolla, un vrăjitor imoral cu puteri hipnotice, pu­ne stăpânire pe minţile unor oameni ra­ţio­nali dintr-un orăşel italian al anilor ’20, pervertindu-le, până când unul dintre ei se trezeşte şi, înfuriat că a fost păcălit, îşi ucide torţionarul. Nuvela lui Mann este per­cepută, în general, ca o alegorie la adre­sa fascismului, arătând cum, în vre­muri anormale, oamenii sunt făcuţi să gân­dească şi să acţioneze în dauna propriilor interese şi a societăţii din care fac parte. Însă pare puţin probabil ca actuala so­cie­tate românească să se trezească din starea de hipnoză şi să creeze contextul în care elementele dinamice să recupereze ceea ce s-a pierdut în anii de jaf şi lupte in­tes­tine între membrii unei confederaţii de pungaşi şi ticăloşi.

Protestul împotriva exploatării de la Roşia Montană nu pare să fi fost nucleul pentru o mişcare de amploare menită să pună ca­păt abuzurilor sistematice co­mi­se de cei care îşi folosesc influenţa politică pentru consolidarea propriilor interese eco­nomice. Oamenii au fost motivaţi să în­frunte puterea în privinţa distrugerii unei părţi importante a moştenirii naturale a Ro­mâniei, poate tocmai datorită fe­no­me­nului natural implicat. Aproape toţi, cu excepţia unui mic grup de exploratori stră­ini şi locali, au beneficiat de pe urma opri­rii proiectului. Însă românilor le-a fost greu să strângă rândurile, când a venit vor­ba de chestiuni politice ce presupun îm­bunătăţirea instituţiilor care afectează vieţile a milioane de oameni, de la edu­caţie şi sănătate la funcţionarea sistemului juridic. Cred că aceasta se datorează gra­dului de neîncredere latentă pe care so­cie­tatea a acumulat-o, de-a lungul ultimelor două decenii.

Protestul ecologic a avut un impact pu­ternic asupra opiniei publice poate tocmai pentru că nu a avut lideri care să-şi tră­deze susţinătorii sau care să se folosească de vizibilitatea obţinută pentru a intra în cercul celor privilegiaţi. Cinismul şi nu­meroasele suspiciuni au dus la o scădere a nivelului aşteptărilor chiar printre aceia care, nu demult, sperau să fie martorii unor îmbunătăţiri radicale în calitatea ac­tului de guvernare. Astăzi, ei fie refuză ca­baretul politic ieftin care se desfăşoară pe ecranele televizoarelor în fiecare seară, fie permit acestuia să le otrăvească minţile. E posibil ca, în curând, Dan Voiculescu să-şi ia o vacanţă prelungită de la res­pon­sa­bilitatea de a fi poluatorul-şef al mass-me­dia naţionale. Dar e la fel de probabil că va fi înlocuit de alţii, la fel de lipsiţi de reţinere şi bun gust.

Politicienii şi creatorii lor de imagine râd de publicul românesc din cauza toleranţei şi a credulităţii de care dau dovadă, în timp ce ei îşi expun nemulţumirile şi de­monstrează, seară de seară, lipsa as­pi­ra­ţiilor pentru această ţară. Câtă vreme ro­mânii se vor împăca cu acest spectacol te­levizat grotesc, conduita politicienilor îşi va continua, la rândul ei, imperturbabil, traiectoria descendentă.

Desigur, contextul politic se îndreaptă spre o pantă descendentă şi în ţara mea, şi probabil nu puţini vor fi aceia dintre români care-mi vor sugera să-mi ca­na­lizez energiile pentru a găsi soluţii acolo. Însă Marea Britanie este suficient de pu­ternică încât îşi poate permite să facă o mulţime de greşeli, înainte să se confrunte cu o criză profundă. De asemenea, există forţe organizate şi extrem de vocale, ma­ni­festându-se în interiorul şi în afara sferei politice, pentru a corecta greşelile cu ade­vărat grave, făcute, cu precădere, în cei 13 ani în care Partidul Laburist s-a aflat la putere. Spre deosebire de aceştia, în Ro­mâ­nia dorinţa de relansare, la nivel na­ţional, motivează doar un mic număr de oa­meni. Majoritatea covârşitoare este pro­fund nemulţumită de performanţa ins­ti­tuţiilor statului, însă numai o mică parte ia atitudine pentru a determina o schim­bare în bine.

Uneori, România anului 2013 pare o ţară în care majoritatea cetăţenilor au un com­po­rt­a­ment pasiv şi haotic, ca şi cum ar trăi într-o dictatură, unde orice critică sau manifestare împotriva autorităţilor sunt aspru pedepsite. Dacă această renunţare de bunăvoie la liberul arbitru devine o trăsătură naţională, mă tem că cei aflaţi la putere îi vor trata, în curând, aşa cum dictatorii îşi tratează su­puşii. Continuând să urmărească talk-show-uri în care politrucii abia dacă îşi maschează dispreţul faţă de populaţie, mă tem că românii îşi vor crea singuri la­ţul ca­re le va atârna, curând, în jurul gâ­tului.

(Cartea lui Tom Gallagher, The European Union’s Path to Crisis: Disintegration Through Monetary Union, va fi publicată anul viitor.)

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU