Camarazii europeni s-au săturat de Ponta

De mai bine de un deceniu, PSD şi-a permis luxul de a se comporta într-o manieră josnică, bucurându-se, în acelaşi timp, de un minim suport şi de indiferenţa benefică a familiei politice din care face parte, Partidul Socialist European. Dar a pierdut acest  sprijin săptămâna trecută, când Victor Ponta a fost mustrat, în mod public, de către Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, pentru limbajul folosit împotriva unui coleg de-al său, dintr-o tabără politică rivală.

Victor Ponta şi cu mine provenim din ţări aflate la extremităţile Uniunii Europene. În prezent, amândoi suntem nemulţumiţi de deciziile luate la Bruxelles, dar din ra­ţi­uni diferite. Împreună cu majoritatea con­cetăţenilor mei, mă tem că UE pur şi sim­plu desfiinţează unele libertăţi care, în Ma­rea Britanie, au fost câştigate numai după o luptă acerbă – un parlament ales de­mo­cratic, care garantează o serie de libertăţi individuale, fără constrângeri din afară.

În România, un parlament tânăr a căzut în mâna unei oligarhii care urmăreşte mo­delarea legilor şi a regulilor guvernării, ast­fel încât membrii acesteia să poată ope­ra în voie, fără vreo restricţie din partea instituţiilor statului. Bruxellesul nu poate tolera atât de uşor un parlament care, pe de-o parte, într-un stat încearcă să lu­cre­ze în favoarea interesului naţional, în timp ce, într-un altul, urmăreşte, în mod evident, apărarea intereselor de grup.

Aici, în România, un şef de stat criticat a salutat rolul de su­pervizor de la distanţă exercitat de instituţiile Uniunii Eu­ro­pene. El are aliaţi apropiaţi în rândul membrilor Partidului Popular Eu­ropean, una dintre figurile importante ale acestuia fiind veteranul Elmar Brok, din partea creştin-democraţilor germani.

Când Brok şi-a exprimat îngrijorarea faţă de presiunea pusă asupra unora dintre ora­şele germane de către emigranţii din noile state membre UE, printre care şi Ro­mâ­nia, veniţi aici, în primul rând, pentru a pro­fita de beneficiile unui sistem social mult mai generos, Ponta nu a ratat ocazia să recurgă la genul de atac ieftin şi mur­dar cu care ne-a obişnuit. L-a descris pe Brok ca „demagog, iresponsabil, po­pu­list“ şi „cu gândire nazistă“.

Probabil Ponta nu şi-ar fi imaginat ni­ciodată – şi, într-adevăr, nici eu – că, la numai o săptămână de la această ieşire, i-ar telefona d-lui Brok pentru a-şi cere scuze, subliniind că, pur şi simplu, i-a luat-o gu­ra pe dinainte, ceea ce nu-i stă în fire, şi a-l asigura că un asemenea gest nu se va mai repeta.

De mai bine de un deceniu, partidul său, PSD, şi-a permis luxul de a se comporta într-o manieră josnică, bucurându-se, în acelaşi timp, de un minim suport şi de in­diferenţa benefică a familiei politice din care face parte, Partidul Socialist Eu­ro­pean. Dar a pierdut acest sprijin săp­tă­mâ­na trecută, când a fost mustrat, în mod pu­blic, de către Martin Schultz, pre­şe­din­tele Parlamentului European, pentru lim­bajul folosit împotriva unui coleg de-al său, dintr-o tabără politică rivală. Poate că Ponta a presupus că nu va exista nicio ripostă tocmai pentru că remarcele sale au fost îndreptate către un adversar al so­cial-democraţilor germani. Dar a uitat (as­ta în cazul că ar fi ştiut vreodată) că, de obicei, există un front comun în rândul po­liticienilor germani din tabăra de­mo­crată, atunci când se întâmplă ca cineva din afară să încerce să exploateze perioada nazistă a anilor 1933-1945, în scopuri politice meschine.

Germania poate fi acuzată de multe lucruri, printre care mi­opie şi lipsă de imaginaţie în a răspunde problemelor fi­nan­cia­re presante cu care se confruntă Europa; poate chiar şi de un anume grad de ipocrizie, atunci când cancelarul ger­man insistă asupra faptului că ţările eu­ropene, aflate la periferia zonei euro, au o şansă de a se recupera şi de a concura cu Germania, dacă sunt pregătite să adopte o austeritate profundă şi neîntreruptă, pen­tru o perioadă îndelungată. Însă nu există nici urmă de mentalitate nazistă în viaţa po­litică germană, iar ideea că unul dintre aliaţii apropiaţi ai d-nei Merkel ar putea acorda un interviu în care suferinţele evreilor, în Germania de dinainte de 1945, să fie minimalizate, este de domeniul fan­tasticului. Dar exact aşa au stat lucrurile în România anului 2011, când unul dintre cei mai demni de încredere colaboratori ai lui Ponta, Dan Şova, a refuzat să accepte că, în 1941, la Iaşi a existat un pogrom sângeros împotriva evreilor.

Schultz nu este genul de om care să tolereze cu uşurinţă prostia. Probabil s-a albit la faţă când a vă­zut că un membru delincvent al familiei socialiştilor europeni a atras atenţia asupra sa, într-unul dintre ce­le mai stupide moduri cu putinţă, toc­mai acum, când alegerile europene bat la uşă. Pentru a obţine o majoritate care i-ar pu­tea asigura lui Schultz chiar preşedinţia Comisiei Europene, partidul socialiştilor tre­buie să evite orice asociere cu pri­mi­ti­vis­mul şi corupţia specifice Balcanilor. Dar iată-l pe premierul român con­fir­mând, în ochii unora, că acceptarea par­tidului său în marea familie a socialiştilor a fost o greşeală imensă.

Afirmaţiile lui Ponta au venit chiar înainte ca acesta să o trateze cu dispreţ pe Vic­toria Nuland, emisarul Statelor Unite, ve­nit în România pentru a exprima în­gri­jo­rarea Administraţiei americane în privinţa sistemului juridic românesc. Poate con­sideră că ţările care, teoretic, sunt par­te­nere ale României nu reprezintă decât nişte simpli tigri de hârtie. Ori poate i s-a spus că lui Barack Obama – fiul unui na­ţio­nalist kenyan care şi-a manifestat re­sentimentul faţă de puterile europene din Africa – îi va fi greu să critice România, atunci când reacţionează ferm împotriva discursului de tip „colonial“ al unor state europene mari, precum Germania.

Odată cu calmarea apelor, Ponta, cu ci­nismu-i caracteristic, le-a cerut colegilor să dea dovadă de un comportament mai bun decât al său în tratarea problemelor ex­terne. El îşi poate permite să aibă o atitudine degajată, fiind conştient că acest tip de comportament, care ar fi trebuit as­pru sancţionat de opinia publică, nu mai este atât de criticat de către o populaţie obosită.

Este posibil ca Europa Occidentală să renunţe la inhibiţii în ex­pri­marea criticilor la adresa lui Pon­ta, dacă forma sa de guvernare, în România, va înregistra de­ra­pa­je semnificative de la normele de­mo­cra­ti­ce. Deja, Hannes Swoboda, socialistul aus­triac şi lider al PSE care îl tratase cu oa­rece consideraţie pe Ponta, în 2012, a de­venit mult mai critic la adresa colegilor ro­mâni. Temerea potrivit căreia Ponta ar pu­tea încheia un nou parteneriat strategic cu regimurile autocrate din Estul Europei, manifestată evident în timpul crizei ucrai­nene din această iarnă, nu mai există as­tăzi. Probabil, în marile capitale occi­den­ta­le, politicienii au realizat că România nu are multe de oferit Estului Europei şi că Moscova tratează cu prudenţă asocierea cu o elită politică a cărei duplicitate s-a ma­nifestat constant, din aprilie 2012 în­coace.

Nu ar fi o surpriză pentru mine ca Schultz şi alţi reprezentanţi ai stângii europene să se alăture lui Merkel, cerând clasei politice aflate la putere în România să se supună normelor de conduită fundamentale ale de­mocraţiei. Ar fi o dovadă în plus a fap­tului că prea mulţi occidentali au fost re­ticenţi în a analiza starea politică ne­fe­ricită pe care România o traversează, cel pu­ţin din 2012 încoace, şi care o trans­formă într-un partener din ce în ce mai problematic.

Va fi interesant de văzut dacă propunerea neinspirată a lui Emil Boc, de a organiza o sesiune extraordinară în Parlamentul Ro­mâniei, pentru a analiza opoziţia faţă de cumpărarea de pământ de către cetăţenii maghiari pe teritoriul ţării, a fost re­mar­cată în Occident. Pentru mine, cel puţin, este o dovadă a faptului că nu doar PSD se desparte cu greu de mentalităţile re­trograde ale trecutului. Făra îndoială, PSD îl felicită, în mod tacit, pe fostul premier şi actualul primar al Clujului de a fi acela care a introdus discursul arhaic, de tip na­ţionalist, în campania pentru viitoarele alegeri.

Privind spre Marea Britanie, îmi doresc doar ca unii dintre emigranţii de etnie ro­mă să se aşeze la casele lor şi să cumpere tot pământul de care au nevoie. Cu si­gu­ranţă, asta i-ar face cetăţeni mai buni şi, fără îndoială, ar da naştere unor produse care ar reîmprospăta insipida bucătărie en­glezească. Pământul necultivat reprezintă o ameninţare mai mare la adresa si­gu­ranţei naţionale a României decât dorinţa unor vecini de a-l cumpăra şi a-l reda în folosinţă.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU