Întoarcerea României la banalitate

Vara aceasta mi-a dezvăluit câteva ipostaze ale unei Românii în care oamenii îşi direcţionează frustrările şi resentimentele unii împotriva altora.

În vara aceasta, am petrecut aproape două săptămâni vizitând prieteni răspândiţi în diverse colţuri ale României. M-am bu­cu­rat de compania şi ospitalitatea lor. Nu mi s-a întâmplat nimic cu ade­vărat dezagreabil pe par­cur­sul călătoriilor mele. Însă, în urma numeroaselor ex­perienţe, mi-a fost im­po­si­bil să evit sentimentul că mă aflu într-o societate în­cremenită în rutină sau, mai rău, aflată în declin.

Am folosit intenţionat ter­menul de „societate“, şi nu pe cel de „stat“. Călătoria mea a început la scurt timp după ce un tri­bunal a condamnat la închisoare un mi­nis­tru liberal, pentru acte de corupţie. Prin­ci­palul eveniment politic din perioada călă­toriei a fost publicarea unor dovezi potrivit cărora un judecător de la Curtea de Apel ar fi acceptat mită în valoare de 1,5 milioane de euro, pentru a scăpa de la condamnare o persoană ce fusese găsită vinovată într-un caz de fraudă bancară de proporţii. Aceste evenimente sugerează că elemente cheie ale statului funcţionează corespunzător. Cu toatea acestea, societatea nu pare im­pre­si­o­nată de faptul că actele de corupţie, pe ca­re se presupune că cetăţenii ar trebui să le de­teste mai mult decât orice altceva, sunt sancţionate. Ei urmăresc posturile de tele­viziune care ridică osanale haiducilor aflaţi la putere, denigrându-i pe moralizatorii aces­tora, în număr la fel de mare.

Progresele în calitatea serviciilor oferite de poliţie, pe care le-am remarcat de-a lungul anilor, par să existe în continuare, în ciuda faptului că actualii şefi fac efor­turi pentru a-şi intra în rolul de cetăţeni în slujba statului. Însă Gara de Nord a Ca­pi­ta­lei pare a fi fost recucerită de vechii mi­to­cani, a căror ţintă principală sunt călătorii neglijenţi. Nu există niciun gardian cât vezi cu ochii, iar statul la coadă pare un lucru demodat. McDonald’s a rămas o oază de nor­malitate, însă celelalte chioşcuri, care ofe­reau consumatorului cafea sau gustări de o calitate acceptabilă, au dispărut pur şi simplu de la ultima mea vizită în România.Pe o rază de circa un kilometru în jurul Gă­rii de Nord, existau câteva locuri agreabile unde puteai savura în tihnă o bere sau o ca­fea. O plimbare de două ore, la lăsarea se­rii, mi-a dezvăluit însă un peisaj urban de­zolant, dincolo de cele câteva cafenele, un Irish Pub şi un restaurant cu specific tur­cesc de pe Bulevardul Titulescu. Calea Gri­vi­ţei, odinioară gazda unor locuri unde pu­teai petrece momente plăcute până la lă­sa­rea întunericului, a căzut pradă lâncezelii. Explicaţia pare a veni de la distrugerea ca­re a cuprins toată zona din jurul Pieţei Ma­ta­che, odinioară atât de animată. Îm­pre­ju­ri­mile păreau să fi fost scena unui mini-răz­boi civil. Planurile primarului Oprescu de a construi un bulevard care să unească se­diul guvernului de cel al parlamentului au produs şanţuri adânci şi munţi de gunoaie ce par a fi rămas neatinse din vara trecută.

Dacă a existat o reacţie din partea bucu­reş­tenilor, aceasta pare să fi fost una extrem de firavă. O zonă cu o suprafaţă con­si­de­ra­bilă şi cu o poziţie strategică a fost de­popu­lată, când, cu puţină imaginaţie şi efort, ar fi putut deveni un centru comercial şi so­cial atractiv, care ar fi transformat Bucu­reş­tiul într-un oraş mai uman pentru lo­cui­to­rii săi.

Relu Fenechiu, fostul ministru al Trans­po­r­tu­rilor, nu s-a dovedit a fi un exemplu de au­toritate morală, însă cred că până şi el ar fi fost şocat dacă ar fi fost martorul es­cro­cheriei puse la cale de unii controlori, în vagonul de clasa I al tre­nu­lui care se îndrepta spre Bra­şov, într-o după-amiază de duminică. Aceştia au strâns bani de la pasagerii dintr-un compartiment, în văzul tu­turor celorlalţi călători. Evi­dent că nu se aşteptau la vreo sancţiune din partea sta­tului ori la vreo ripostă din partea pasagerilor. Şi nici nu a existat vreuna.

De la prieteni sau cunoştinţe activând în domenii dintre cele mai diverse, am auzit mai multe exemple de comportament si­mi­lar. De pildă, un membru al unei comisii de examinare din mediul academic nu s-a sfiit să-i spună unui candidat strălucit că, în lipsa acordării unor favoruri, pro­mo­va­rea sa ar putea fi blocată foarte uşor, în baza unor criterii procedurale. Altădată, o prietenă care conducea pe şoselele din ves­tul României, departe de casă, a avut ghi­ni­onul să fie lovită de o altă maşină căreia i s-a spart cauciucul. Şoferiţa (care mai târ­ziu s-a dovedit a fi psihiatru) a rostit o se­rie de invective şi a avertizat-o pe prietena mea că, dacă nu-şi asumă vina pentru ceva ce nu făcuse, se va asigura că soţul ei, o au­toritate dintr-un oraş învecinat, va face în aşa fel încât să fie pedepsită. În câteva mi­nute, soţul şi-a făcut apariţia, spunându-i cu seninătate prietenei mele: „Ai văzut ce temperament are soţia mea. Aşa că, du­du­ie, orice rezistenţă din partea dumitale e inu­tilă. Doar nu vrei să parcurgi de 3-4 ori câte 600 de kilometri ca să vii la tri­bu­nal, dacă depun plângere împotriva ta“. Prietena mea a plătit imediat pentru cau­ciucul spart şi a fugit de această Lady Mac­beth a autostrăzii, care a produs un acci­dent minor, dar a presupus, şi pe bună drep­tate, că poziţia în care se afla soţul ei va determina o şoferiţă neajutorată să plă­tească pentru neglijenţa ei. Probabil că dez­nodământul ar fi fost cu totul altul dacă ar fi omorât pe cineva.

Odinioară, loialitatea etnică stătea la baza solidarităţii şi încrederii – sentimente pe care România nu le poate inspira. Dar lu­crurile s-ar putea schimba. În comunităţile ungureşti, lupta de a fi mereu deasupra ce­lor­lalţi pare, uneori, la fel de dură ca ori­un­de în altă parte. Nu se ţine cont nici măcar de bunele maniere. O unguroaică de la oraş şi-a exprimat dezamăgirea după ce o ma­ta­hală de om, secui de origine, a profitat de un moment de neatenţie şi s-a băgat în fa­ţa ei la coadă, într-un supermarket, chiar du­pă ce aceasta îşi scosese produsele din coş şi se afla la casă. Ulterior, a bătut în re­tragere, dar numai după ce i s-a atras aten­ţia că depăşise limitele bunei-cuviinţe.

Nu e de mirare că atât de mulţi oameni se gândesc la o cale de scăpare sau se întorc, dintr-o vacanţă în SUA sau Austria, de-a drep­tul şocaţi să vadă că spiritul de soli­daritate publică se întâlneşte atât de rar în România. Viaţa devine semitolerabilă dacă se apucă de sporturi ca zborul cu parapanta sau de hobby-uri precum creşterea câinilor de rasă, în care pot găsi solidaritatea vagă care lipseşte din societatea largă.

Într-o societate atât de lipsită de încredere şi, pe alocuri, chiar conflictuală, nu ar tre­bui să fie un mister pentru nimeni faptul că Victor Ponta se bucură de un procent de 61% în sondaje. Ponta însuşi este expresia acestei societăţi degradate şi lipsite de uma­nitate, unde e normal să încerci să fraudezi un concurs pentru promovarea în funcţie, să profiţi de pe urma unui accident pe care l-ai provocat sau să te bagi în faţă, la coa­dă, într-un magazin. Într-o astfel de socie­tate, grava încălcare a normelor de con­du­i­tă profesională nu reprezintă deloc un pă­cat; cel puţin nu în ochii celor câteva mi­lioane de români care iau lecţii despre cum să se comporte în societate de la pre­zen­ta­torii obraznici ai Antenelor.

Ponta vrea să scadă aşteptările populaţiei re­feritor la măsurile pe care le poate lua gu­vernul pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai, iar majoritatea este indiferentă la in­tenţiile sale. Unii dintre ei au fost cândva persoane active, angajate, care aveau aş­tep­tări pentru ei înşişi şi pentru societate. Dar s-au lăsat pradă apatiei şi oboselii după ce au eşuat în proiectele lor. Privind în urmă, poate că unii dintre aceştia chiar regretă că nu au urmat această scurtătură către re­pu­taţia profesională, în loc să respecte re­gu­lile şi să muncească din greu pentru a-şi asi­gura bunăstarea materială.

Cinismul şi resemnarea sunt astăzi larg răspândite în lumea aca­de­mi­că şi, în general, în cea inte­lec­tuală. Acesta este unul dintre mo­tivele pentru care am refuzat po­liticos invitaţia de a deveni visiting pro­fessor la o universitate de prestigiu, îna­in­tea tulburărilor de pe scena politică de anul trecut. În momentul în care nu am primit ni­ciun răspuns convingător la întrebarea da­că îmi puteam exprima, în continuare şi fă­ţiş, opiniile privind situaţia politică din ţa­ră, am declinat oferta. Şi nici măcar nu am primit o confirmare din partea celui ca­re fusese însărcinat să-mi transmită invitaţia.

Un scriitor elegant şi erudit precum is­to­ricul Lucian Boia reflectă întocmai spiritul vremurilor. Unele dintre scrierile sale trans­mit un sentiment de acceptare a nivelului de subdezvoltare a României şi a pro­ble­me­lor pe termen lung care nu dau niciun semn că vor dispărea prea curând. Prin urmare, orice încercare de a repara lucrurile este sortită eşecului. Dimpotrivă, autori precum Mircea Cărtărescu şi Herta Müller, care nu se sfiesc să condamne eşecurile României ca stat şi ca societate, sunt criticaţi de co­legii lor intelectuali pentru tonul moralist. Aceşti intelectuali nu urmăresc decât să fie de partea celui care deţine puterea, oricine ar fi acesta, cu condiţia ca ei înşişi şi ins­tituţiile de care aparţin să se afle sub aripa ocrotitoare a statului.

Mai există gesturi nonconformiste, dar aces­tea sunt tot mai simbolice şi lipsite de forţă: purtarea unui tatuaj, a părului legat strâns în coadă scurtă sau sorbitul unei bău­turi într-o cafenea, precum aceea pe care am văzut-o la Cluj, sub portrete repre­zen­tându-i pe Lenin alături de CAP-şti şi mun­citorii din oţelării.

Singurul moment al călătoriei mele de 12 zile în care am fost martorul unui real pro­gres a fost cel în care am vizitat recent re­novata salină de la Turda. Modernizarea vas­tului spaţiu subteran a fost realizată de arhitecţi şi muncitori din localitate. Este un loc sigur, atractiv şi plin de imaginaţie. În ziua vizitei mele, se aflau acolo mii de oa­meni, turişti sosiţi din ţările învecinate, dar şi din Orientul Îndepărtat. Staff-ul bi­ne pregătit şi motivat a făcut ca tineri şi vârstinici deopotrivă să se bucure de o ex­perienţă de neuitat.

Acest gen de articol va provoca iri­tare şi resentiment. De obicei, rezidenţii străini sau vizitatorii obişnuiţi care doresc să creeze le­gături paşnice cu gazdele din România nu scriu cu atâta candoare. În schimb, articolele sau chiar cărţile având ca temă „de ce iubesc România“ nu sunt ce­va neobişnuit. Dar, vai, este evident că mi­lioane de oameni nu poartă în suflet prea multă dragoste pentru România! Au ple­cat din ţară, în primul rând, pentru că încercarea de a se realiza sau chiar aceea de a duce o existenţă banală au devenit mult prea epuizante pentru ei.

În anii ‘90, românii care aşteptau cu ne­răbdare să se producă schimbarea dis­pre­ţuiau statul, dar sperau că societatea în an­samblul ei (şi, mai presus de toate, tânăra generaţie) va elibera ţara de jugul neoco­munist. Dar, astăzi, ţara are unul dintre cei mai tineri şefi de guvern din Europa, fi­ind idolul majorităţii pensionarilor şi având aerul unuia care a fost toată viaţa un apara­t­cik. Poate realizează că este în siguranţă, cel puţin pentru moment. Şi asta dintr-un motiv foarte important. Spre deosebire de pre­decesorii săi de la conducerea FSN/PSDR/PSD, el se află la putere într-un moment în care nu există modele atractive din afară care să denunţe formula de guvernare ac­tuală a României ca fiind una depăşită. Prea multă lume preferă să se împace cu stan­dardele extrem de scăzute ale serviciilor pu­blice şi ale comportamentului în socie­ta­te, crezând că cei care se plâng sunt cei ca­re au, de fapt, probleme. Vara aceasta mi-a dezvăluit câteva ipostaze ale unei ţări unde oamenii îşi direcţionează frustrările şi re­sen­timentele unii împotriva altora. Ei ig­noră cu desăvârşire realizările şi sunt im­pa­sibili în faţa standardelor imorale ale celor aflaţi la putere.

Dacă milioane de români continuă să se com­porte ca o mulţime furioasă şi confuză, şi nu ca un popor cu standarde şi aspiraţii, pro­babil e doar o chestiune de timp până ce vor obţine conducători mult mai răi decât cei actuali, pe măsura aspiraţiilor lor mărunte.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU