Micii englezi contra românilor globali

În Marea Britanie întâlnim toate ingredientele pentru o ciocnire de natură culturală şi economică. Reţeta pentru o societate multiculturală este tot mai mult discreditată, fiind prost gândită şi ineficientă.

Discursul lui David Cameron despre mi­graţie este „periculos de asemănător“ cu „retorica ameninţătoare“ adoptată de re­gimurile naziste, în anii ‘30, consideră Ra­du Bumbacea, preşedinte al Cambridge Romanian So^­ciety. Remarcele sale au fost publicate de co­ti­di­a­nele din România, dar, în prezent, el neagă că ar fi fă­cut aceste afirmaţii.

Şi Victor Ponta trebuie să-și retragă limbajul folosit în criticarea parlamentarului creş­tin-democrat german El­mar Brok. Ponta l-a nu­mit „demagog, iresponsabil, populist“ şi „cu gândire nazistă“, după ce acesta a recomandat impunerea de restricţii pri­vind libera circulaţie a emigranţilor din Es­^­tul Europei care se îndreptau spre Oc­cident, având ca principal scop accesul la servicii sociale de calitate.

Ştiu destule despre Germania pentru a rea­liza că o reîntoarcere la fascism este ex­trem de puţin probabilă. Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru despre imunitatea României la autoritarism, mai ales după ce am fost martorul evenimentelor din 2012.

În ceea ce priveşte Marea Britanie, într-ade­văr, e posibil să ne aştepte vremuri tul­buri, însă triumful unui populism acerb de stânga, de tip venezuelean, reprezintă un scenariu mult mai apropiat de realitate decât apariţia unui Pinochet britanic. Prin­cipala voce a extremei drepte, Partidul Naţional Britanic, devine din ce în ce mai obscură. Partidul Independenţei Marii Bri­tanii (UKIP) este o forţă politică de bun-simţ, care îşi recrutează membrii din în­treg spectrul geografic şi rasial şi care evită orice legătură cu partide precum Fron­tul Naţional Francez.

Marea Britanie reprezintă una dintre cele mai tolerante so­cietăţi de pe planetă, aşa cum se poate vedea din ni­velul foarte ridicat de căsă­torii interrasiale. Acest aspect îi implică în primul rând pe albii caucazieni, căsătoriile interrasiale fiind mult mai puţin întâlnite în rândul sud-asiaticilor stabiliţi aici.

Însă un sondaj de opinie publicat săp­tă­mâna trecută de către British Social Atti­tudes Survey arată că peste trei sferturi dintre britanici sunt în favoarea unei re­duceri semnificative a ratei migraţiei. Unii dintre cei mai vocali critici ai politicii uşi­lor deschise provin ei înşişi din familii mix­te, adesea fiind oameni umblaţi şi poli­gloţi. Ei realizează că Marea Britanie îşi va atinge în curând limitele privind ca­pa­ci­tatea de absorbţie a noilor veniţi.

După ce o generaţie întreagă a fost în­doctrinată de agenţiile statului spunându-li-se că cetăţenii trebuie să-şi schimbe mo­dul de viaţă şi aşteptările pentru a crea o societate multiculturală, un număr mare de oameni susţin că s-au săturat de ceea ce ei percep ca pe o campanie de spălare a creierelor. Oamenii încep să ia atitudine în faţa politicienilor şi a grupurilor de ex­perţi bine plătiţi de stat pentru a trans­forma societatea potrivit criteriilor noii doctrine a multiculturalismului.

Factorilor de decizie li se spune că este un experiment sortit eşecului. Această doc­tri­nă nu încurajează integrarea, ci, dim­po­trivă, separatismul teritorial din oraşele britanice din ce în ce mai tensionate. Acor­darea de privilegii minorităţilor, fără a ţi­ne cont de normele de conduită sau de in­tenţia acestora de a se adapta culturii bri­tanice, este inacceptabilă. Acest mesaj co­incide cu sosirea în Marea Britanie a circa 200.000 de romi din Estul Europei, în ultimul d­e­ce­niu.

Poate că cei mai mulţi vin din România, unde ma­jo­ritatea cetăţenilor vor să se diferenţieze de acest grup etnic aflat mereu în atenţia publică şi care reprezintă, pentru societăţile Europei Occidentale, o provocare mult mai mare faţă de ceea ce se întâmplă în România. În mod sur­prinzător, cred că una dintre cele mai mari provocări este aceea că romilor le lip­seşte o identitate de grup puternică, lega­tă de etnie sau naţionalitate. Dacă ar fi avut o cauză comună, indiferent cât de in­comodă ar fi fost aceasta pentru cei cu ca­re împart acelaşi teritoriu, probabil că ne­gocierea cu ei ar fi fost mult mai la în­de­mână. Ar fi avut lideri, aspiraţii şi o agen­dă politică imediată. Dar, luaţi laolaltă, nu par să aibă nicio perspectivă pe termen lung. Fără îndoială, există romi care do­resc să avanseze pe scara socială şi să nu reprezinte o problemă în comunităţile din care fac parte. Însă este tragic că, în rân­dul propriei etnii, nu există modele de urmat, demne de admiraţie.

Oricât de greu mi-ar fi să o spun, mă tem că, astăzi, societatea românească în an­samblu seamănă tot mai mult cu cea a ro­milor, împărtăşindu-i orizontul extrem de limitat. Educaţia este tot mai puţin apre­ciată, după cum se vede şi din nu­meroasele cazuri de înşelăciune. Cetăţenii sunt tot mai puţin interesaţi de politică şi la fel de uşor de manipulat de către „bu­libaşi“ precum Victor Ponta sau Dan Voi­culescu, precum majoritatea romilor de către propriii şefi de trib.

Mai presus de orice, reacţia multor tineri români faţă de România este similară cu cea a majorităţii cetăţenilor de etnie ro­mă. Nu este o ţară care să îi inspire, care să îi determine să coopereze cu ceilalţi sau să facă sacrificii. Este doar un teritoriu în care locuiesc din întâmplare şi, pentru mulţi dintre ei, a pleca fără a se mai în­toarce vreodată nu implică niciun sen^­ti­ment al dezrădăcinării. Mai mult, pentru românii de peste hotare care îşi aban­donează, cât ai clipi, valorile culturale re­nunţând la orice legătură cu ţara de ori­gine pare a fi chiar o uşurare.

În anii ’90, până şi dezagreabilii politicieni neocomunişti, cu agendă populistă, pe care i-am întâlnit îşi negau naţionalismul. Spre deosebire de aceştia, în Ungaria, Po­lo­nia, Croaţia şi Serbia, exponenţi mult mai vocali ai naţionalismului de tip radical („blood and soil“) erau uşor de găsit. As­tăzi, nu e de mirare că în topurile na­ţio­nalismului european, România se află, cel mai adesea, în a doua jumătate a clasa­men­­tului.

Marea Britanie şi-a direcţionat întotdeauna sentimentele na­ţionaliste împotriva apa­ren­tei dominaţii englezeşti asu­pra insulelor „celtice“ mai mici. Spania a înregistrat o mobilizare si­milară împotriva centralismului de la Madrid, în secolul XX. În prezent, Anglia este martora naşterii unei mişcări de sal­vare a valorilor şi intereselor naţionale, ca­re, în curând, ar putea deveni mult mai pu­ternică decât aceste mininaţionalisme.

Mişcarea nu este îndreptată împotriva nou-veniţilor, ci a elitei conducătoare ca­re, după cum consideră astăzi majoritatea opiniei publice, le-a trădat încrederea în­vestită în ea, aceea de a guverna în mod responsabil. UKIP şi intelectualii apropiaţi ai partidului sunt de părere că Anglia este supusă unui proces de colonizare internă. De pe urma globalizării, au profitat marile corporaţii care au putut reduce nivelul sa­lariilor importând forţă de muncă ieftină, pentru care salariile englezilor sunt un vis în comparaţie cu ceea ce câştigau acasă. De asemenea, a profitat un curent cultural influent de stânga, uneori cu influenţe mar­xiste. Aceştia consideră că Marea Bri­tanie poate suferi o transformare radicală prin aducerea de numeroase grupuri mi­noritare. Dacă interesele le sunt apărate şi li se oferă o nouă identitate colectivă de minoritate oprimată, aceste grupuri mi­noritare pot deveni un bazin electoral im­portant pentru extrema stângă, înăuntrul şi în afara Partidului Laburist. Clasa mun­citoare albă, având, prin tradiţie, instincte politice moderate, a respins, de cele mai multe ori, chemarea la revoltă, fiind din ce în ce mai dispreţuită de către elitele birocratice, media (BBC), publicaţii şi lu­mea artelor.

Astăzi, există o reacţie inversă. UKIP a în­registrat un procent de circa 17% în ma­joritatea sondajelor şi se presupune că va face o figură frumoasă la alegerile eu­ro­pene. Partidul nu este în favoarea expul­zărilor, ci a unei încetiniri a ritmului mi­graţiei. Prioritatea ar trebui să o re­pre­zinte persoanele calificate, capabile să con­tribuie la creşterea economică, pe termen lung, şi să se integreze, în loc să dea naş­tere la enclave ale minorităţilor.

În sistemul serviciilor de protecţie socială britanice, plăţile se fac pe baza locului de re­zidenţă, şi nu a contribuţiilor an­te­ri­oare. Prin urmare, nu e de mirare că Ma­rea Britanie reprezintă un magnet pentru mulţi oameni aflaţi în pragul sărăciei, din noile state membre UE. Judecătorii ra­di­cali britanici au decis în favoarea romilor care, prin intermediul avocaţilor pentru drepturile omului, au obţinut ajutorul fi­nanciar pe care statul îl acordă per­soa­nelor ce nu-şi permit să-şi acopere sin­gure cheltuielile de întreţinere. De ase­menea, Marea Britanie a devenit o atracţie pentru cetăţenii care se confruntă cu di­ficultăţi economice în statele europene lo­vite de recesiune, precum Spania şi Italia. La fel, România a oferit cetăţenie multor persoane din Republica Moldova, venind în sprijinul acestora.

Unii angajatori, de la fermieri bri­ta­nici la corporaţii mul­ti­naţionale, sunt în­cântaţi să re­cruteze muncitori străini, pen­tru că aceştia acceptă, de cele mai multe ori, salarii foarte mici.

Sir Andrew Green, fost diplomat britanic şi şef al Migration Watch, care se ocupă cu monitorizarea efectelor imigraţiei asu­pra societăţii britanice, nu este deloc im­presionat: acesta crede că „este inac­ceptabil pentru angajatorii din Marea Bri­tanie să nu acorde şanse egale forţei de muncă proprii, în ceea ce priveşte re­crutarea. Cu un milion de tineri şomeri care nu urmează niciun stagiu de pre­gătire, este imperativ să li se dea o şan­să de a accede pe scara angajării“.

Cu siguranţă, Marea Britanie va trebui să plătească nu doar un preţ economic, ci şi unul social pentru faptul de a fi devenit o citadelă a pieţei libere globale: presiuni uri­aşe la adresa serviciilor publice, un sen­timent al alienării ca urmare a schim­bă­rilor rapide care au dus la alterarea unor zone de confort şi o escaladare a dis­pu^­te­lor interetnice.

Mulţi emigranţi români autosuficienţi şi întreprinzători şi-au făcut auzită vocea în mass-media britanice, susţinând că-şi me­rită succesul. Au muncit din greu, au eco­nomisit, au obţinut calificări suplimentare şi au respins modul de viaţă hedonist al britanicilor. Aşa cum spunea „Orchidee“ în ediţia de luna trecută a Guardian: „Vă puteţi imagina un britanic spălând toa­lete, într-un hotel, pentru 6 lire pe oră? Arătaţi-ne puţin respect, cred că l-am câştigat!“.

Recent, Konstantin Dimitrov, ambasadorul bulgar la Londra, susţinea că bulgarii nu sunt deloc nişte imigranţi. Ei „sunt mem­bri ai Uniunii Europene şi ca atare se bucură de libertate de mişcare în ţările UE, inclusiv în Marea Britanie“. Per­cep­ţia potrivit căreia UE reprezintă o entitate continentală este una foarte puternică, cu precădere în rândul emigranţilor cu o educaţie superioară. Această perspectivă a unei singure lumi se loveşte de percepţiile locale ale britanicilor mai puţin ambiţioşi, dintre care unii depind în mare măsură de un stat paternalist. Astăzi, în Marea Bri­tanie vedem o „subclasă“ alcătuită din per­soane care cu greu îşi găsesc un loc de muncă şi a căror existenţă pare adesea lipsită de un scop real.

Mulţi britanici văd în sosirea unor stomatologi, instalatori sau alţi est-europeni ta­len­taţi o adevărată bine­cu­vân­tare. Ei provin de pe băncile unor şcoli profesionale sau vocaţionale, din noile state membre UE. Aceste şcoli au fost închise în Marea Britanie înainte ca Tony Blair să insiste asupra strategiei nebuneşti, potrivit căreia cel puţin 50% dintre tineri trebuie să aibă studii su­perioare. Mulţi s-au conformat şi, după ce au obţinut diplome în sociologie, studii europene, mass-media, s-au trezit că nu există joburi pentru ei.

Unii dintre politicieni s-au trezit la rea­li­tate şi acum recunosc că au gestionat foar­te prost problema migraţiei când s-au aflat la guvernare. Jack Straw, fost mi­nistru de Interne, afirma anul trecut: „O greşeală majoră la care am luat parte... a fost ridicarea restricţiilor de tranzitare pentru ţările est-europene, precum Po­lo­nia şi Ungaria, care au intrat în UE la jumătatea lui 2004. Alţi membri vechi ai UE, adică Franţa şi Germania, au decis să menţină regula generală potrivit că­reia cetăţenii din aceste noi state mem­bre nu aveau drept de muncă pe te­ritoriul lor, până în 2011“.

S-a preconizat că aveau să sosească între 5 şi 13.000 de imigranţi, după 2004, dar cifra reală a fost de circa 500.000. Gu­vernul refuză să spună câţi se estimează că vor veni acum, odată ce restricţiile pen­tru România şi Bulgaria au fost ridicate. Dar se ştie că vor fi mulţi. Serviciile de pro­tecţie socială, vitalitatea economiei bri­ta­nice – prin comparaţie cu cea a statelor din zona euro – şi atmosfera liberală şi si­guranţa oferite de Marea Britanie vor fi sti­mulente puternice.

Totuşi, economiile noilor state membre UE nu se pot compara cu economia bri­ta­nică. Nou-veniţii pot câştiga sume care li se par o avere din munca de zi cu zi. Ei trăi­esc simplu, uneori înghesuindu-se foar­te mulţi într-o singură locuinţă. Însă sa­la­riile care îi ameţesc pe români nu sunt su­ficiente pentru a acoperi costul cetăţenilor britanici care, de obicei, refuză un mod de viaţă atât de incert, pe termen lung.

Astfel, în Marea Britanie întâlnim toate ingredientele pentru o ciocnire de natură culturală şi economică. Reţeta pentru o societate multiculturală este tot mai mult discreditată, fiind prost gândită şi ine­fi­cientă. Se ştie că, de-a lungul istoriei, bri­tanicii nu şi-au sufocat niciodată con­du­cătorii cu pretenţiile lor şi, de aceea, nu e o surpriză pentru nimeni că figuri precum Tony Blair sau Peter Mandelson au venit pregătiţi să-i exploateze. Însă, acum, furia şi nerăbdarea cresc. Nu este o atitudine xenofobă, pentru că e direcţionată în interior, spre acei conducători care îşi tra­tează cetăţenii la fel cum tratau coloniştii teritoriile cucerite.

Vieţile românilor au fost foarte bulversate după 2000, astfel încât ţara ar putea fi doar pe jumătate pregătită să facă parte din Uniunea Europeană. Cu excepţia unui economist ca Ilie Şer­bă­nes­cu, am auzit puţine voci care să se plângă de terapia de şoc şi de deschiderea eco­nomică bazată pe criterii naţionaliste. Mulţi români au acceptat deja ca regulile după care sunt guvernaţi să fie făcute de alţii, văzând-o ca pe ceva firesc.

Dimpotrivă, în Marea Britanie na­ţio­na­lismul nu a fost niciodată discreditat. For­mele extreme au fost, într-adevăr, repu­diate şi secolul XX a fost unul al eşecului total pentru extrema dreaptă, în Marea Bri­tanie (spre deosebire de Spania, Franţa, Italia etc.). Mesajul lui Churchill, în cel de-al doilea război, a fost unul puternic naţionalist.

Un număr tot mai mare de britanici vor să pună capăt experimentului iraţional al globalizării, care i-a afectat în mod ne­gativ, în ciuda unor cifre neconvingătoare care arată o creştere economică im­pre­sio­nantă, în ultimii ani. Românii absolvenţi ai universităţilor britanice, cu precădere cei din domeniul ştiinţelor sociale, vor pro­testa împotriva „sentimentului fascist“ crescând din Marea Britanie. Dar, la fel ca în America, universităţile cu orientare de stânga s-au îndepărtat complet de la mainstream. Posesorul unei diplome la Oxford este privit cu dispreţ, dacă acesta sau aceasta consideră că ea reprezintă un paşaport pentru intrarea în politică.

Un sentiment proactiv – care nu este nici sinistru, nici iraţional – se naşte în rândul cetăţenilor. Există o dorinţă de a împărţi cu nou-veniţii care contribuie la pros­pe­ritatea ţării. Dar, în acelaşi timp, există o opoziţie crescândă faţă de transformarea Marii Britanii într-o insulă lipsită de for­mă, aglomerată, locuită de oameni tot mai puţin solidari, fideli propriilor cauze de natură etnică şi religioasă.

Răspunsul Marii Britanii la pro­iectele utopice destinate eşe­cu­lui, precum Uniunea Euro­pea­nă, este unul matur şi echi­li­brat, bazat pe autoconservare. Sper că va constitui un model pentru alte state membre care au avut de suferit de pe urma parcursului adoptat de UE, în ul­tima vreme. Dar, în acelaşi timp, mă tem că, în unele ţări europene, procesul unei glo­balizări galopante va fi tot mai dificil de controlat şi va respecta tot mai puţin valorile democratice.

(Cartea lui Tom Gallagher, Europe’s Path to Crisis: Disintegration Via Monetary Union, va fi publicată, în ediţie necartonată, la Manchester University Press, în această vară.)

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU