Ponta înaintează pe toate fronturile

Ponta are mai multe strategii care ar putea permite PSD să devină o forţă mamut, eclipsând în întregime opoziţia.

PNL reprezintă un cadou nesperat şi o sursă inepuizabilă de şanse pentru Ponta şi PSD. A intrat într-o alianţă cu un partid rival, renunţând, în acelaşi timp, la pro­priile doctrine. Sub con­du­cerea lui Crin Antonescu, a existat un efort susţinut de a curăţa partidul de orice urmă de liberalism autentic şi de oamenii capabili să apere o astfel de doctrină.

Antonescu vrea să creeze o forţă individuală în jurul acelor politici pe care li­de­rul le consideră potrivite pentru a-i servi interesul, la un moment dat. Este un magnet pentru oportuniştii care urmăresc să se bucure de beneficiile unei funcţii politice, în timp ce depun minimum de efort pentru a-şi promova cauza politică, la nivel naţional. Este evident că lui Antonescu îi lipsesc originalitatea şi rezistenţa care ar face din partidul său o problemă reală, pe termen lung. În schimb, el este în căutarea unei rampe de lansare care să-l catapulteze la Cotroceni, în 2014, şi să servească pro­priilor interese pe perioada în care va sta acolo.

Debarasându-se de eticheta li­berală, el i-a oferit lui Ponta un capital politic enorm, fără a obţine ceva în schimb. În 2012, l-a ajutat pe Ponta să-şi creeze imaginea unui om care inspiră încredere, prin adoptarea unor atitudini extremiste, antioccidentale. Şi-a burduşit listele elec­torale cu neica-nimeni şi oportunişti, care nu vor aduce niciun avantaj PNL-ului, şi cu atât mai puţin lui Crin însuşi. Este o situaţie similară cu aceea în care doi oa­meni de afaceri, din tabere adverse, în­cheie un parteneriat pentru a-l scoate din joc pe un al treilea competitor, pe care ambii îl percep ca fiind periculos; în cele din urmă, unul dintre adversari ajunge să-şi îngroape propria afacere, într-o or­gie de distrugeri premeditate, devenind astfel vulnerabil în faţa partenerului său strategic. Acest val de masochism a cul­mi­nat, recent, cu excluderea lui Andrei Chi­liman din PNL, pentru a fi avut curajul şi luciditatea de a sublinia cât de periculos a devenit Antonescu, nu numai pentru par­tidul său, ci şi pentru o Românie de­mo­cra­tică, prooccidentală.

Cu siguranţă, Ponta nu-şi va putea as­cun­de satisfacţia ca urmare a acestui exerciţiu de harakiri politic. Tot ceea ce mai are de făcut acum este să decidă dacă aripa de centru-dreapta politică este atât de su­fe­rindă încât el îşi poate permite cu uşu­rinţă să distrugă USL şi să renunţe la PNL, inventând un motiv oarecare, sau să se mai prefacă, o vreme, că alianţa USL este una viabilă.

Alegerile europene sunt primul test elec­toral care va arăta dacă alternativa ce se naşte cu greu din rămăşiţele PDL (şi poate şi ale PNL) va putea atrage de partea sa un număr semnificativ de voturi.

Dacă Antonescu va sfârşi prin a fi mar­ginalizat, precum Vadim Tudor, fără urmă de speranţă că s-ar putea bucura de o şe­dere îndelungată la Cotroceni, comu­ni­ta­tea diplomatică occidentală va răsufla uşu­rată. Nu e un secret faptul că diplomaţii străini continuă să-şi manifeste şi astăzi uluirea că o asemenea nulitate a urcat atât de sus în ierarhia unui stat membru UE, ce nu poate fi ignorat, cel puţin în ter­me­ni de suprafaţă a teritoriului (chiar dacă nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte multe alte aspecte). Ponta ştie că aban­donarea lui Antonescu îl va ajuta să-şi re­capete mai repede ima­ginea favorabilă, în ochii Occidentului. Aceasta va alunga, cu timpul, amin­tirea lui „copy-paste“, lo­vitura de stat cons­titu­ţio­nală din vara trecută şi pro­tocolul semnat cu colonelul Dogaru şi al său „flash mob“ de militanţi neoc­o­munişti.

Şi Traian Băsescu a con­tri­buit la schimbarea imaginii lui Ponta, prin semnarea unui pact de neagresiune cu acesta şi prin încheierea disputei privind reprezentantul de drept al României în instituţiile europene. Mai mult, ei au făcut o înţelegere pentru a pune capăt blo­ca­jului la vârf din cadrul instituţiilor ju­ri­dice. Codruţa Kövesi, asociată cu epoca anterioară în care justiţia a căutat să se reformeze şi să sancţioneze corupţia la nivel înalt, este acum şefa DNA, în vreme ce Tiberiu Niţu o înlocuieşte în funcţia de procuror ge­neral. Care dintre tabere a ieşit în câştig? Cea nostalgică după un sistem juridic care era ca un fel de scut pentru partidul aflat la putere şi pentru diversele grupuri de interese pe care acesta le reprezenta? Sau cea care susţine aplicarea transparentă şi eficientă a legii?

Comisia Europeană şi-a exprimat deza­măgirea faţă de faptul că procedurile re­comandate pentru reforma în justiţie au fost ignorate, în favoarea unui compromis între cei doi stâlpi ai autorităţii statului. Dar exact aşa se comportă, de obicei, instituţiile europene atunci când se con­fruntă cu o problemă delicată care sfi­dea­ză regulile. Per ansamblu, Bru­xel­le­s­ul pre­feră să nu se amestece în ceea ce priveşte numirile în justiţie. Vrea să mear­gă mai departe cu speranţa că USL a renunţat la atitudinea belicoasă. Auto­ri­tăţile de la Bruxelles sprijină ANI şi aplaudă numărul reuşitelor înregistrate de sistemul juridic prin condamnarea unor politicieni co­rupţi, care s-au îmbogăţit pe spinarea ce­tă­ţeanului. Ele speră că USL nu va mai ape­la la metode primitive pentru a-şi im­pune autoritatea în domenii ale statului care ar trebui să rămână neutre, departe de războiul politic. Însă pentru a-şi putea păstra optimismul în ceea ce priveşte Ro­mânia, UE va trebui să treacă cu vederea o multitudine de aspecte, dintre care, nu în ultimul rând, numirea unor nepoţi şi fini în posturi cheie ale instituţiilor sta­tului, ai căror titulari ar trebui să fie in­dependenţi din punct de vedere politic pentru a-şi face treaba cum se cuvine.

Probabil că există încă elemente importante ale compromisului la nivel înalt, în justiţie, care n-au ieşit la lumină. Astfel încât nu putem afirma cu certitudine că preşedintele a făcut o serie de concesii pentru a se bucura de un sfârşit de man­dat liniştit, lipsit de ranchiună, la Cotroceni.

Dar, aşa cum avea să sublinieze însuşi Daniel Morar, faptul că niciun procuror DNA care s-a implicat activ în lupta an­ticorupţie nu a fost inclus pe lista scurtă a candidaţilor meniţi să-i succeadă la şefia acestei instituţii reprezintă un motiv de reală îngrijorare.

În momentul de faţă, nu există nicio forţă politică capabilă să continue ofensiva îm­potriva USL, scoţându-i în evidenţă eşe­curile. Un singur lucru e sigur în ceea ce priveşte PDL: este din ce în ce mai in­trovertit, obsedat de luptele interne care vor duce la o scădere accelerată în son­daje. Vasile Blaga nu este o păpuşă a PSD, însă e posibil ca dominaţia lui Ponta şi a partidului său asupra instituţiilor statului să-l fi convins că singura opoziţie realistă este una limitată.

Evident că această timiditate re­prezintă un avantaj enorm pen­tru PSD. E posibil ca o forţă de centru-dreapta docilă, pre­ocu­pată de propriile probleme, să fie atrasă de orbita USL, furnizându-i şi mai mulţi defectori din numărul şi aşa destul de limitat al parlamentarilor PDL. Logic ar fi ca strategii PSD să pledeze pentru acordarea de asistenţă discretă PDL-ului, pentru a-l menţine în viaţă. Ar mira pe cineva dacă autorităţile statului ar găsi o mulţime de nereguli în efortul oricărui partid de centru-dreapta rival de a-şi în­registra listele, împiedicându-l să func­ţioneze până în ajunul alegerilor eu­ro­pene? În cel mai rău caz, PSD ar putea transforma PDL într-un partid satelit, de­pendent de bunăvoinţa acestuia pentru a supravieţui. În schimb, un fals partid de centru-dreapta ar putea încerca să spele imaginea PSD în rândul Partidului Po­pu­larilor, familia politică de care aparţine, la nivel european.

Nu este exclus ca, spre sfârşitul man­da­tului lui Băsescu la preşedinţie, Ponta să se întoarcă la Antonescu şi să-i spună că, dacă vrea sprijinul PSD de care are nevoie pentru a ajunge la Cotroceni, trebuie să joace un rol activ în menţinerea PDL pe li­nia de plutire. Ar putea încerca şi o re­naştere a Alianţei pentru Dreptate şi Ade­văr, din 2004-2006. Astfel, i-ar satisface pe aceia dintre votanţi, lobotomizaţi de An­tene, care sunt deranjaţi de luptele po­litice. Şi ar putea demonstra partenerilor externi că pluralismul încă se dezvoltă, în România.

Ponta are mai multe strategii care ar pu­tea permite PSD să devină o forţă mamut, eclipsând în întregime opoziţia. Oc­ci­den­tul este tot mai preocupat de numeroasele sale probleme, atât de cele interne, din sânul principalelor state membre, cât şi de cele externe, pe măsură ce Orientul Mij­lociu înregistrează o instabilitate po­li­tică crescândă. În aceste condiţii, probabil că numai doi factori ar putea împiedica hegemonia PSD: primul, instinctele la­co­me şi atitudinea agresivă a unora dintre figurile sale cheie; cel de-al doilea, apa­riţia unei alternative reale de centru-dreap­ta. Deocamdată, unii dintre oamenii de calitate părăsesc PDL sau este posibil să fie excluşi din partid. Dar nu există ni­ciun semn că forţa de centru-dreapta va renaşte cu adevărat şi probabil că nici nu va exista încă, mult timp după alegerile eu­ropene.

(Următoarea carte a lui Tom Gallagher, Divided Scotland: Ethnic Friction and Christian Crisis, va apărea în luna iulie, la Editura Argyll.)

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU