Protestatarii vs. cinismul statului şi al societăţii

Canalizarea tuturor energiilor spre un subiect de nişă precum Roşia Montană (oricât de necesară şi meritorie ar fi aceasta) demonstrează o lipsă a conştiinţei strategice din partea mişcărilor de protest de amploare, din România ultimilor ani. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Turcia, în vara aceasta, unde protestele împotriva distrugerii Parcului Gezi, din Istanbul, au căpătat, rapid, o încărcătură mult mai profundă.

Scurta „eră a raţiunii“ din prima jumătate a anului 2013, în care preşedintele Bă­ses­cu şi premierul Ponta au ajuns la un acord în privinţa numirii procurorilor în func­ţiile cheie rămase vacante, pare să fi apus de mult.

Este greu de crezut că pre­şe­din­tele Băsescu ar fi putut încheia un gentleman’s agreement (în­ţelegere verbală bazată pe în­cre­dere reciprocă) cu premierul, da­că ar fi bănuit că există riscul ca Ponta să-şi recreeze imaginea de şmecher şi să dispună înlăturarea celor mai performanţi dintre procurorii DNA, la nici şase luni dis­tanţă. Decizia lui Băsescu de a încheia un pact politic, în loc să lase procesul de numire în funcţii să-şi urmeze cursul – de­­cizie care s-a bucurat, la momentul res­pectiv, de sprijinul principalilor parteneri străini ai României –, i-a deziluzionat pe o parte dintre susţinătorii publici ai po­li­ticilor anticorupţie promovate de pre­şe­dinte. Iar acum, Băsescu se simte înşelat de un adversar mai abil, care nu se teme de o reacţie negativă violentă din partea co­munităţii internaţionale. Ponta a avut grijă să încheie acordul pentru un nou îm­prumut cu instituţiile financiare inter­na­ţionale înainte de a da lovitura împotriva DNA şi e conştient că Germania, statul ca­re urmăreşte cu cea mai mare atenţie evo­luţia României, este preocupată de cons­truirea unei noi coaliţii, cel puţin până la începutul anului următor.

În 6 octombrie, numărul considerabil de ma­nifestanţi care au umplut străzile Bucu­reștiului, protestând împotriva încer­că­rilor guvernului de a demara foarte re­pe­de proiectul minier de la Roşia Mon­tană, a oferit şansa creării unei solidarităţi cu reformiştii atât de criticaţi din sistemul ju­ridic. Însă protestatarii au refuzat să ur­meze sfatul unuia dintre susţinătorii miş­cării, sociologul Mircea Kivu, acela de a măr­­şălui prin faţa sediului DNA. În schimb, au as­cultat discursul dur al lui Claudiu Cră­ciun, unul dintre principalii organizatori ai protestului, potrivit căruia „lupta pe te­ma justiţiei este doar o luptă convenabilă pentru ei, o continuare a isteriei din 2012“.

Până la un punct, pot înţelege această atitudine. În rândul societăţii, există o neîncredere profundă la adresa statului şi a scenei politice, din care pare să facă parte şi justiţia.

E dificil să exprimăm, în câteva cuvinte, convingerile şi aspiraţiile membrilor din rândul mişcării antiminerit, însă putem încerca câteva observaţii. Solidaritatea lor vine dintr-un ataşament profund faţă de na­tură şi din dorinţa de a apăra mediul de orice fel de ameninţare. Le este mai la în­demână să facă front comun cu ecologişti şi activişti ai mediului de pe întreg ma­pa­mondul, decât cu vocile de pe scena po­litică internă care se opun, la rândul lor, proiectului Roşia Montană. Într-adevăr, acei profesionişti cu tehnicile lor sofis­ti­cate par a sta departe de societatea de care aparţin, societate aflată sub influenţa mass-media care, atunci când nu-i cri­ti­că, pur şi simplu îi ignoră. Nu par doritori să-şi promoveze cauza în rândul maselor.

Până la un punct, acest elitism es­te explicabil. Sondajele de opi­nie arată că majoritatea cetă­ţe­nilor percep Roşia Montană în ter­meni foarte pragmatici, ca pe o potenţială sursă de bogăţie, din care o parte s-ar putea scurge în propriile bu­zu­nare. Dacă în România, în locul Roşiei Mon­tane s-ar fi aflat Marea Barieră de Corali, Marele Canion ori Machu Picchu, iar distrugerea acestora ar fi adus bogăţii nemăsurate pentru ţară, nu e exclus ca un astfel de act de vandalism de proporţii să se fi bucurat de un sprijin substanţial din partea populaţiei. Dat fiind gradul ridicat de cinism al societăţii aflată sub influenţa toxică a mass-media, detaşarea mani­fes­tan­ţilor de restul opiniei publice nu e de­loc surprinzătoare.

În spatele acestor energii militante nu pa­re a exista nicio dinamică politică. Nu am re­marcat nicio cerere de revizuire a le­gi­lor româneşti privind crearea de partide politice care să le împiedice pe cele noi să iasă la suprafaţă. Poate unele dintre ele se tem că urmarea unei linii politice or­to­doxe nu va avea drept rezultat decât tră­darea propriilor principii. Varujan Vos­ga­nian, umanistul şi fondatorul Uniunii For­ţelor de Dreapta cu orientare antisistem, este ultimul dintre cei care s-au lăsat cum­păraţi. Fostul ministru al Economiei se ba­zează pe forţele oligarhice, pe care odi­ni­oară le denunţa, pentru a se agăţa de drep­tul la imunitate politică, împiedicând ast­fel DNA să aducă acuzaţii grave împotriva sa.

Instinctul colectiv al demonstranţilor pare a fi unul al „abstinenţei“ – se opun ori­că­rei emoţii lăuntrice, sfârşind, în scurt timp, ca activişti într-un partid politic.

Poate că vor apărea metode noi de mo­bi­lizare politică ce vor determina o as­cen­siune a mişcării ecologiştilor, chiar dacă aceştia vor lăsa politica pe seama figurilor insipide care domină această scenă. Sau poa­te ecologiştii vor reuşi să mobilizeze per­sonaje influente la nivel european şi mondial care să se pună în slujba opririi pro­iectului de la Roşia Montană. Nu se ştie niciodată ce surprize ne rezervă vii­torul.

Însă atitudinea plină de snobism privind mai vechea campanie pentru un sistem ju­ridic independent este prostească şi ar tre­bui abandonată. Lupta pentru o justiţie in­dependentă nu reprezintă doar o iniţiativă a preşedintelui Băsescu. România are ne­voie de un stat de drept transparent şi vi­gilent, pentru ca mişcarea de protest a eco­logiştilor să capete substanţă.

O abordare de tip puritan a politicii, sim­bolizată de atitudinea lui Crăciun în ca­drul protestelor din 6 octombrie, este dău­nătoare, împingând, în cele din urmă, miş­carea într-un punct mort, de unde poa­te fi cu uşurinţă ţinută sub control de către autorităţi.

Canalizarea tuturor energiilor spre un subiect de nişă precum Ro­şia Montană (oricât de ne­cesară şi meritorie ar fi aceasta) demonstrează o lipsă a con­ştiin­ţei strategice din partea mişcărilor de pro­test de amploare, din România ultimilor ani. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Tur­cia, în vara aceasta, unde protestele îm­potriva distrugerii Parcului Gezi, din Is­tanbul, au căpătat, rapid, o încărcătură mult mai profundă. Sigur că natura ne­legiuirilor comise de oligarhia trans­par­tinică din România este cu totul alta decât aceea a islamiştilor turci aflaţi la putere. Însă impactul asupra românilor este unul similar, dacă nu chiar mai devastator.

Mă tem că, în eventualitatea unor bâlbe stra­tegice care vor face ca mişcările anti-Roşia Montană să se stingă odată cu ve­nirea iernii, principalul beneficiar va fi USL. Useliștii ar putea vedea avantajul în a da undă verde proiectului, pentru a crea o ruptură între susţinătorii lor cu venituri mici şi clasa de mijloc care este de partea protestatarilor. În acest caz, am putea fi martorii unei întoarceri în timp, la abor­darea de tipul divide et impera a anilor ‘90, care l-a adus pe Iliescu în fruntea ro­mânilor pentru o lungă perioadă de timp.

Într-adevăr, unii dintre strategii USL ar putea chiar să ia în considerare varianta candidaturilor separate ale lui Ponta şi An­tonescu la preşedinţie, pentru a de­mon­stra „pluralismul“ de care dă dovadă ali­anţa. Dacă nu apare niciun contracandidat serios din partea opoziţiei, cu un manifest politic solid, atunci USL ar putea avea câş­tig de cauză cu această manevră cinică. Ar fi tragic dacă, în 2014, alegătorii vor sfârşi prin a fi obligaţi să aleagă între echi­va­lentul politic al Antenelor şi cel al RTV. Dar lucruri bizare s-au mai văzut în această ţară născută parcă sub o stea mai puţin norocoasă.

P.S.: Sloganurile auzite la marşul din 13 oc­tombrie au fost mai politice, iar de­mon­s­tranţii au ajuns şi la sediul DNA. Dar slo­ganul „DNA salvează Roşia Montană!“, cel puţin pentru mine, a dezvăluit mai de­grabă o stare de dependenţă de alţii decât convingerea că cetăţenii mobilizaţi ar fi capabili să atingă cu adevărat acest obi­ec­tiv important.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU