De același autor
În ciuda evidentelor disparități în ceea ce privește bunăstarea și magnitudinea, este posibil să vedem Portugalia din urmă cu un secol ca fiind comparabilă în unele privințe cu Statele Unite de astăzi. Țara era fracturată, haotică, prost guvernată și muribundă spiritual. Pentru mulți, exista o dorință înfiorătoare de a lăsa deoparte certurile partizane ale unui regim republican falimentar, cu sloganurile sale liberale fără sens, și de a căuta o cale diferită. În cazul Portugaliei, acest lucru a însemnat disponibilitatea de a privi dincolo de avocați, militari și politicieni cu normă întreagă pentru a vedea dacă un outsider poate pacifica națiunea, dacă-i poate vindeca problemele financiare, reconstruind-o.
Outsider-ul a apărut dintr-o direcție neașteptată, la fel cum Donald Trump cu experiența sa în industria ospitalității și a reality TV-ului a apărut de nicăieri pentru a smulge președinția americană în 2016. António de Oliveira Salazar și Trump au fost amândoi outsideri, care au ajuns la putere datorită uzurii intense a unor establishment-uri care își pierduseră strălucirea. Anii de început au fost marcați de provocări recurente și uneori violente la adresa autorității lor. Salazar a reușit să domine printr-o combinație de viclenie, fermitate și capacitatea de a aduna aliați puternici în spatele cauzei sale naționalist-conservatoare.
Trump i-ar putea încă surprinde pe mulți dintre criticii săi, amplificând și beneficiind de o reacție împotriva adversarilor săi liberali și radicali înflăcărați și câștigând un al doilea mandat prezidențial în noiembrie. Rămâne totuși o sarcină dificilă pentru el. Deși criticat din multe direcții drept un dictator în devenire, acestuia îi lipsește controlul asupra sectoarelor mass-media și educaționale pe care Salazar l-a dobândit odată cu creșterea puterii sale. Mai important, se asumă că defectele sale temperamentale sunt mai potrivite pentru a-l face o figură tranzitorie extrem de controversată decât arhitectul unei resetări majore în politica americană.
Salazar a fost un profesor de economie catolic, puțin vizibil, care s-a dovedit abil în a-și croi propria cale printr-o combinație de persuasiune calmă și farmec ocazional, dar și prin capacitatea de a construi rețele patrimoniale. Pe de altă parte, Trump s-a dovedit o personalitate conflictuală, care i-a ajutat pe dușmanii săi să se mobilizeze, fiind și motivul care adesea i-a ținut la distanță pe potențialii aliați.
Cel puțin în ochii susținătorilor săi, mulți în anii ‘30, dar cu mult mai puțini în anii ‘60, Salazar a reușit să facă din nou Portugalia măreață. Ca antreprenor politic, avea abilitatea utilizării diplomației și a puterii soft. Și-a câștigat respectul în Europa ca fiind un negociator dur, dar pe al cărui cuvânt se putea pune bază. La moartea sa în 1970, la vârsta de 81 de ani, drapelele NATO au fost arborate în bernă la cartierul general al Alianței din Bruxelles. În contrast, Trump este văzut ca irascibil, imprevizibil, drept cineva în care nu poți avea încredere. Susținerea sa se limitează în mare parte la o aripă considerabilă a unui peisaj politic american fracturat și nu are susținerea pe care Salazar, un om de dreapta, dar foarte agil, a dobândit-o în sectoare uneori surprinzătoare.
Luna trecută, am publicat o biografie (Salazar. The Dictator Who Refused to Die) despre omul care avea să se ridice dintr-un sat obișnuit din centrul Portugaliei pentru a ajunge cel mai longeviv premier din Europa. Spre deosebire de Trump, acestuia îi lipsea prezența care impunea autoritate, precum și vocea puternică. Puțini l-ar fi identificat ca pe un spirit asemănător, în ciuda plasării celor doi în partea dreaptă a spectrului politic.
Deși a menținut relații bune cu principalul aliat al Portugaliei, Marea Britanie, chiar și după ce aceasta a virat spre stânga după 1945, Salazar a dezvoltat o neîncredere profundă în majoritatea americanilor pe care i-a întâlnit. Potrivit unui ambasador britanic, aceștia erau, în ochii lui, „noii îmbogățiți, adepții banului, amorali din toate punctele de vedere” și total incapabili să „înțeleagă problemele complexe ale Europei”. La rândul său, este puțin probabil ca Trump să aibă răbdare pentru un intelectual european erudit, care adora florile, citea clasicii literaturii și era atras de muzica lui Bach. Dar poate că l-ar fi respectat pentru agilitatea politică și voința sa formidabilă.
Acest civil care vorbea rar a trimis armata înapoi în cazărmi și a îndepărtat agitatorii de pe scena națională. El a coborât cortina peste un secol de liberalism care eșuase să devină fundamentul unei dezvoltări stabile într-o țară cu precădere agricolă, cu un imperiu extins peste mări, dar slab guvernat. Oricâtă dezamăgire a produs multora, Salazar a fost un european care a reușit să facă din ordine și autoritate fundamentul versiunii sale limitate de libertate. Nu e puțin lucru să-i ții la distanță pe dictatorii fasciști și să rămâi la putere aproape 40 de ani, într-o eră a liberalismului resurgent. Disprețul său față de revendicările liberalismului ca forță progresistă asociată armoniei și toleranței nu l-a părăsit niciodată.
Lecția republicii liberale din perioada 1910-1926 era clară. Nu putea menține libertatea politică. Salazar s-a convins de acest lucru după ce a fost ales în parlament în 1921. După un singur mandat, a promis să nu se mai întoarcă niciodată. A abandonat perspectiva creștin-democrată în favoarea unei autocrații naționaliste. El a fost influențat în special de Psihologia mulțimilor de Gustave Le Bon, publicată pentru prima dată la Paris în 1897 și reeditată frecvent. Pentru Salazar, mulțimile erau mult prea predispuse să cadă pradă demagogilor pentru ca democrația să fie viabilă mai ales în țări latine, precum Portugalia. Doar în țări excepționale, precum Marea Britanie și Elveția, au existat condițiile pentru o libertate avansată.
În 1917, Lenin a supranumit Lisabona – condusă de un guvern socialist și profund anticlerical – drept „a doua capitală marxistă din lume”. Era o imensă exagerare. În comparație cu unele mișcări de stânga liberale contemporane din țările anglo-saxone, care au planuri îndrăznețe de a mătura loialitățile naționale și atașamentele tradiționale colective în favoarea unei lumi fără granițe, Prima Republică Portugheză era o trestie sfâșiată.
Sub Salazar, Portugalia a cunoscut o perioadă rară de independență în afacerile mondiale. El a împiedicat Portugalia să fie târâtă în războiul civil spaniol sau în al Doilea Război Mondial. Dar a ales să reziste valului democratic de după 1945 care a cuprins lumea Atlanticului de Nord. A rămas la convingerea că libertățile politice erau doar o mică parte din ceea ce permite oamenilor să ducă vieți împlinite. Salazar se afla în asentimentul filosofului englez Thomas Hobbes, care credea că pacea nu poate fi păstrată decât de un lider care avea un control ferm asupra „opiniilor și doctrinelor”. Aceasta era o poziție eretică în anii ΄50. Cu toate acestea, Portugalia a fost considerată ca fiind suficient de mainstream pentru a fi invitată să devină membru fondator al NATO și să se bucure de legături bune cu emergenta Uniune Europeană.
Mult mai târziu, în anii ’60, Salazar a fost marginalizat când a refuzat să accepte retragerea din Africa. El a susținut că teritoriile de peste mări au fost parte integrantă a Portugaliei timp de mai multe secole și că păstrarea lor era vitală pentru supraviețuirea Portugaliei ca națiune. (…) Chiar și unii dintre dușmanii săi au recunoscut că, pe lângă faptul că era ascet și onest, Salazar era muncitor și disciplinat și se vedea mai degrabă ca slujitorul națiunii decât o arbitrară mână de fier.
Cea de-a 50-a comemorare a sa, la 27 iulie, coincide cu o reacție împotriva liberalismului politic care a virat spre stânga, îmbrățișând o lume fără margini și o mare parte din perspectivele capitalismului tehnocratic care acum investește puternic în politica identitară. Cei care susțin, ca și Salazar înaintea lui, că intensificarea conflictelor este rezultatul logic al abandonării politicii prudenței în favoarea emoțiilor furioase nu sunt greu de găsit. Cu toate acestea, puțini naționaliști conservatori sunt dispuși să abandoneze pluralismul politic așa cum a făcut-o el.
Desigur, perspectiva tradițională a lui Salazar este complet opusă forțelor radicale din Occident, care exercită influență în mass-media, care au sprijinul corporațiilor și susținerea multor femei, anterior bastionul conservatorismului social. Astăzi, într-o epocă în care tinerii radicali din clasa mijlocie protestează față de privilegiul alb și patriarhat, Salazar pare să întruchipeze majoritatea ideilor la care ei se opun.
Pentru mulți dintre ei, colonialismul este poate cel mai grav păcat al patriarhatului alb, iar Salazar a fost cel mai încăpățânat și implacabil lider colonial european din secolul XX. Păstrarea identității naționale, pe care mulți dintre adepții politicii identitare radicale sunt dornici să o elimine, a fost întotdeauna o nevoie primordială pentru el. Constituția sa a menținut familia, pe care radicalii contemporani o consideră un obstacol în fața cerinței de a fi experimental și nonconformist. El a crezut în cultivarea elitelor pentru a ghida societatea și, cu siguranță, ar fi fost îngrozit de defăimarea indivizilor de succes de către acestea. A respins venitul minim garantat, crezând în necesitatea ca oamenii cu putere de muncă să lucreze pentru a-și câștiga traiul. Totodată, credea că victimizarea economică, o trăsătură a doctrinei comuniste, se fundamenta pe o concepție falsă despre umanitate. Și este puțin probabil că ar fi fost impresionat de o definiție și mai curajoasă a victimizării care cuprinde nu doar clase, ci și o serie de minorități definite în funcție de gen, etnie și sexualitate.
Trump este mai degrabă o tipologie sui generis. Salazar este un simbol recognoscibil al ordinii conservatoare, care se poate bucura de respect continuu în unele cercuri, dar este puțin probabil să fie imitat. Deși s-a opus cooperării transnaționale intense, el a crezut în elite, cenzură și tehnocrație – atribute care, în mod ironic în epoca noastră, au ajuns să fie atribuite stângii și nu dreptei. La 50 de ani de la moartea sa, a încetat să polarizeze opinia publică în Portugalia. Poate dura mult mai mult înainte ca americanii să poată accepta o viziune mai detașată despre Donald Trump. //
Articol adaptat după versiunea publicată în The Critic.
