Succesul lui Corbyn arată că extremismul poate să înflorească și în Marea Britanie

Tom Gallagher 03.11.2015

De același autor

Corbyn și aliații săi nu au un plan pentru preluarea Marii Britanii și foarte probabil nici nu vor dezvolta unul. Mai degrabă, vor încerca să confrunte guvernul lui David Cameron în stradă, prin acțiune directă.

 

În anumite cercuri, acțiunile ultimilor doi lideri ai Partidului Laburist din Marea Bri­tanie par să confirme reputația englezului ca fiind rece și mizantrop. În 2010, Ed Mi­li­band și-a uimit partidul când a candidat împotriva fratelui său, David, pentru șe­fia partidului. Mult mai puțin experimentat și mai puțin capabil decât David, el a câștigat cu ajutorul șe­filor de sindicate, con­du­când partidul la înfrângerea epică din mai, anul acesta.

Una dintre multele sale de­cizii chestionabile a fost schim­barea sistemului de vot pentru ale­ge­rea președintelui, astfel că acum putea par­ticipa orice cetățean britanic dispus să achite trei lire sterline. Stânga radicală a folosit în propriul avantaj măsura dis­pe­ra­tă luată de Miliband pentru revitalizarea sus­ținerii pentru un partid aflat în declin, mo­bilizându-se cu frenezie și oferindu-i lui Jeremy Corbyn o victorie șoc.

Atât Corbyn, cât și Ed Miliband provin din background-ul privilegiat al clasei de mijloc, același care a produs câteva dintre figurile cele mai radicale ale laburiștilor. De fapt, sunt oameni care vor să elibereze clasa de mijloc din lanțuri, deși adesea sunt și cei care au avut cel mai puțin con­tact cu aceasta. Cel puțin Corbyn a insistat să-și trimită copiii la școala locală din circumpscripția sa londoneză. A doua sa soție, o chiliană de stânga care știa de re­putația proastă a unei astfel de școli, a ho­tărât însă ca fiul lor Ben să nu fie victima dogmatismului politic al lui Corbyn. În cele din urmă, va opta pentru educația pri­vată, ceea ce l-a înfuriat pe Corbyn, di­vorțând de aceasta în 1999.

 

Cine este politicianul Corbyn?

 

Corbyn este parlamentar de mai bine de 30 de ani. Dar majoritatea colegilor săi nu au vorbit niciodată cu el. Cea mai mare parte a timpului și-a petrecut-o departe de parlament, promovând grupurile et­nice și religioase angajate în ceea ce el ve­dea o rezistență la puterea americană sau a intermediarilor acesteia. Dar tacticile cru­de și obiectivele fundamentaliste ale gru­părilor islamiste din Orientul Mijlociu și ale celor marxiste din America Latină nu erau o problemă pentru Corbyn (un ateu). Ele au înlocuit clasa muncitoare albă din statele emisferei nordice, de­ve­nind un fel de avangardă a unei rezistențe împotriva caracatiței capitalismului global situată pe Wall Street și Casa Albă.

În 1984, la puțin timp după ce Armata Re­publicană Irlandeză (IRA) a încercat să o asasineze pe Margaret Thatcher și pe res­tul miniștrilor săi la o conferință a Par­ti­dului Conservator, Corbyn l-a invitat pe Gerry Adams (la acel moment considerat a fi liderul IRA) să îi fie oaspete în par­la­ment. A apărut de nenumărate ori alături de militanți palestinieni care apărau ac­ți­uni militare întreprinse deopotrivă îm­po­triva soldaților și civililor israelieni. A descris uciderea lui Osama Bin Laden de că­tre trupele americane drept o cons­pi­rație, dar și o tragedie comparabilă chiar cu evenimentele de la 11 septembrie. Luna tre­cută, pus în fața unor dovezi fotografice potrivit cărora ar fi apărut pe o platformă alături de un radical din Orientul Mijlociu care ar fi tolerat uciderea militarilor britanici, Corbyn a spus simplu că nu își amintește de așa ceva.

Romancierul Martin Amis îl descrie pe Corbyn încet la minte și prost educat. Educația sa este fragilă și nu a urmat niciodată studii superioare. Dar ceea ce îi lipsește la nivel de forță intelectuală se com­pensează prin încredere supremă în faptul că diagnoza sa asupra lumii este sin­gura corectă. Vocația de agitator pro­fe­sio­nist (practicată jumătate din viață), pre­cum și participarea activă la adunări mi­li­tante i-au conferit un echilibru și o si­gu­ran­ță pe care rivalii săi lipsiți de culoare din mainstream-ul laburist nu o au.

 

Programul extremei stângi

 

Dar un lucru este cert. Corbyn nu este un discipol de secol XXI al lui Karl Marx. Marx credea în emanciparea maselor și a creionat un program pentru o alternativă co­munistă la capitalism. Această trans­for­mare urma să se producă prin confruntare și violență, dar această etapă rămâne sin­gura parte păstrată din credința marxistă de care Corbyn este interesat. Nu pare preocupat de propunerea vreunui pro­gram spre un viitor britanic radical di­fe­rit. Preferă să branduiască lumea reală, cea locuită de milioane de britanici, drept contrafăcută și lipsită de autenticitate. S-a retras din acea lume și vrea să creeze una alternativă cu ajutorul imigrației în masă, promovarea multiculturalismului și a di­ver­sității, pentru a eroda identitatea bri­ta­nică, și prin reglementări industriale care să oprească distrugerea mediului de către om.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1337/foto_gallagher_1.jpg

Jeremy Corbyn, actualul lider al laburiştilor britanici

 

O moțiune parlamentară din 2003 care vi­za protejarea urbană a păsărilor, sprijinită de Corbyn și de alți doi paralamentari la­buriști, ne oferă probabil câteva indicii des­pre viziunea sa despre lume. Aceasta pre­tindea că „oamenii reprezintă cea mai obscenă, pervertită, crudă, ne­ci­vi­li­zată și mai letală dintre speciile care au locuit planeta și așteaptă ziua inevitabilă în care asteroidul se va prăbuși pe pă­mânt și îi va distruge, dând naturii șan­sa de a reîncepe de la zero“.

Numirea vulgarului Steve Fisher drept con­silier principal nu este nicio surpriză pen­tru cei familiarizați cu trecutul lui Cor­byn. În alegerile generale, a sprijinit un candidat anarhist susținător al războiului de clasă și înainte a descris echipa politică a lui Miliband drept „cea mai abjectă co­lecție de gunoaie“.

 

Anglia intră în tradiția continentală a extremismului

 

Dacă ar fi existat o istorie de personaje de­ze­chilibrate și demagogi care să perturbe democrația britanică, atunci ascensiunea lui Corbyn nu ar fi fost la fel de spec­ta­cu­loa­să. Dar, până acum, diferența majoră din­tre Marea Britanie și democrațiile con­ti­nentale precum Franța, Italia sau Ger­ma­nia era lipsa totală de influență a ex­tre­miș­tilor. Ascensiunea lui Corbyn se poate ex­pli­ca pe fondul declinului partidului său, dar și al volatilității crescute a unor seg­men­te societale unde, pentru prima dată, există susținere pentru un partid decis să conteste ordinea existentă, chiar și prin violență.

Partidul Laburist se destramă încet de mul­tă vreme. Odată era o mișcare politică mare și vastă, dar nu mai este așa, pe fon­dul dispariției membership-ului său de bază, ancorat în clasa muncitoare. Blair este singurul lider laburist care a câștigat o majoritate parlamentară completă în ul­ti­mii 40 de ani. Dar activiștii din clasa de mijloc nu aveau niciodată încredere în Blair, jurând să îl distrugă, mai ales după invazia lipsită de discernământ a Irakului, în 2003. Patru ani mai târziu, a fost în­lă­turat printr-o lovitură organizată de Tom Watson, astăzi vicepreședintele parti­du­lui.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1337/foto_gallagher_2.jpg

Ed Miliband, fostul lider laburist

 

Partidul Laburist a traversat un lung răz­boi civil între Blair și rivalul său Gordon Brown, care a condus la erodarea aripii mo­derate și pragmatice a partidului. Per­sonaje lipsite de carismă au intrat în com­pe­tiția pentru conducerea partidului în 2015. Susținerea a 35 de parlamentari era o condiție obligatorie pentru a fi candidat. Pentru a facilita o dezbatere, câțiva dintre moderați au fost de acord să îl no­mi­na­lizeze pe Corbyn.

Însă acesta s-a dovedit a fi beneficiarul surpriză al noului sistem de vot, care pre­ve­dea participarea oricui prin achitarea ce­lor trei lire sterline care reveneau fiecărui membru de partid. Stânga radicală a în­țe­les imediat că dușmanii săi îi oferă oportunitatea de a face pasul din marginea politicii spre centrul puterii. Corbyn a ținut discursuri la mitinguri cu participări extinse. Membrii noi, înfuriați de neaș­tep­tata revenire la guvernare a conser­va­to­rilor (care dispuneau de o mică majoritate cu doar 36% din voturi), au văzut în Cor­byn un simbol al propriilor frustrări. Mulți dintre ei erau tineri profesioniști ca­re aveau dificultăți în a-și găsi o locuință la preț accesibil, un loc de muncă sigur sau mijloacele de a-și începe o familie. Iar dacă au urmat cursuri din sfera științelor sociale sau umaniste, probabil că nu gă­seau opiniile lui Corbyn asupra Americii, Israelului și Lumii a Treia ca fiind anor­male.

 

Liderul unei minorități alienate

 

Imediat ce a fost ales lider al partidului și presa a început să îi completeze biografia politică, a devenit clar că reprezenta o minoritate alienată, mai degrabă, decât o mare parte a țării. Ratingurile încrederii în el erau cele mai mici pe care un lider laburist le-a avut vreodată. Și, în loc să încerce să devină respectabil, el a decis să-și consolideze reputația radicală. L-a numit pe John McDonnell, cel mai apro­piat aliat al său, drept purtător de cuvânt pe probleme economice. Totodată, a tran­s­mis foarte clar că salvarea economică a Marii Britanii stă în exproprierea acțiu­ni­lor și a fondurilor de pensii pe care clasa de mijloc și oamenii bogați le-au pus deoparte în timpul vieții. Iar acest lucru se va realiza prin exproprierea fără com­pen­sații a companiilor. McDonnell a sus­ținut în mod frecvent nesupunerea civilă și chiar i-a lăudat pe protestatarii violenți. De cel puțin trei ori, între 2010 și 2012, a instigat public la insurecție împotriva gu­vernului, pentru a-l da jos.

La conferința anuală recentă a laburiștilor, Corbyn a declarat că „anumiți oameni de­țin proprietăți și putere, fac parte dintr-o anumită clasă, au capital, status și chiar o condiție sacră, toate acestea fiind ne­ga­te celor mulți“. A descris o societate gro­solan de inegală și polarizată și care de fapt este o caricatură a Angliei con­tem­po­rane.

Vorbim despre o națiune în care 63,3% dintre gospodării sunt proprietăți per­so­na­le, unde milioane de cetățeni investesc în acțiuni, direct sau indirect prin inter­me­diul propriilor pensii, și unde salariile din sectorul privat cresc cu 4,4% anual, iar ra­ta de ocupare a forței de muncă se află la un nivel record.

Poate că perspectiva lui Corbyn reflectă pâ­nă la un punct partea Londrei unde se află baza sa electorală. În Holloway, doar 28% dintre locuitori sunt proprietari, do­uă treimi nu au o casă și un număr tot mai mare de rezidenți sunt migranți și refu­giați. Timp de decenii, Corbyn a ac­țio­nat ca un asistent social pentru acești oa­meni și a militat pentru drepturile lor. Pre­supoziția sa că războiul de clasă și ex­ploatarea fără inimă reflectă adevărata poveste a Marii Britanii este o fantezie mar­xistă. Dar stânga radicală tot mai so­fisticată și mai iscusită a reușit să preia pu­terea în diferite instituții britanice, oricât de delirante ar fi ideile sale.

Conservatorii sunt mult mai preocupați de exercitarea și menținerea funcției pu­blice decât de proiectarea propriilor idei și perspective la nivelul instituțiilor na­țio­nale. Ei primesc de 25 de ori mai multe vo­turi decât stânga radicală, dar aceasta din urmă exercită o influență mult mai mare în universități, în lumea juridică, în zone cheie ale serviciului public, la nivelul sin­dicatelor și chiar asupra unor segmente din media.

 

Omul nou

 

Universitatea a permis ideilor stângii ra­dicale să prospere chiar și după Războiul Rece. Universitatea rămâne un spațiu u­n­de voci influente împărtășesc mare parte din viziunea lui Corbyn despre lume. Un exemplu este Ted Honderich, un profesor de filozofie de la Universitatea din Lon­dra, care a donat 5.000 de lire sterline pen­tru campania sa electorală. Acesta ră­mâ­ne cunoscut pentru afirmațiile din 2011, potrivit cărora palestinienii au „drep­tul moral“ la terorism și că terorismul lor „se fundamenta pe o umanitate au­ten­tică“.

Multă vreme, „vocilor reacționare“ li s-a refuzat o platformă în universitățile bri­ta­nice. Dar acum există o tendință nouă, ca­re își are originea în America. Astfel, nu doar că minoritățile trebuie protejate de de­tractori, dar spațiul academic trebuie interzis celor care rănesc sentimentele ce­lorlalți. La începutul anului s-a făcut ceva vâlvă mediatică în momentul în care jur­nalistul Brendan O’Neill, care trebuia să țină un discurs în apărarea avortului la Uni­versitatea Oxford, a aflat în ultimul mo­ment că dezbaterea tocmai fusese anu­lată.

Motivul? „Siguranța mentală“ a stu­den­ților poate fi afectată în momentul în care ascultă o persoana fără uter discutând des­pre avort. În mod similar, studenții au cerut să fie introduse alerte de conținut – „avertismente declanșatoare“ - pentru ma­rile cărți. În Marele Gatsby, pentru că este misogin, în Huckleberry Finn, pentru că este rasist. În primăvară, la Uni­ver­si­ta­tea Columbia, un student s-a plâns că Me­tamorfozele lui Ovidiu i-au reamintit des­pre o agresiune din trecutul său, dându-i un sentiment de „nesiguranță“. Imediat, universitatea a anunțat înlocuirea textului clasic.

 

Colonizarea statului

 

Restricționarea libertăților fundamentale în scopul protejării sentimentelor ce­lor­lalți s-a extins și în politică. Partidul La­bu­rist a dezvoltat o energie uriașă pentru a încerca introducerea unei legi care să li­miteze dreptul presei în practicarea jur­na­lismului de investigație. Corbyn a sprijinit această măsură autoritară, care a fost dejucată abia în momentul în care toate ziarele au refuzat să coopereze cu noul tri­bu­nal. Mai multe persoane din partid ma­nifestă o atitudine de proprietar al statului similară celor din PSD. Noul vicelider Tom Watson a forțat poliția să investigheze ca­zuri de potențiale abuzuri sexuale, de­și, în majoritatea lor, autoritățile con­clu­zio­naseră că dovezile sunt extrem de sla­be. În cele din urmă, s-a dovedit faptul că suspecții erau în special oponenții săi din Partidul Conservator. Totodată, el l-a con­vins pe fostul procuror general Keir Star­mer să redeschidă un caz, care mai târziu s-a prăbușit, ca multe altele. Starmer este acum parlamentar laburist și membru al echipei Corbyn. Aceste acțiuni aruncă nu doar o lumină sinistră asupra democrației britanice, dar ridică o minge la fileu pen­tru autoritariștii noilor democrații, care susțin că aceste democrații tradiționale nu se află în poziția să ofere sfaturi pentru cons­trucția instituțiilor libere.

 

Rezistența militantă: spre o Gardă de Fier

 

Corbyn și aliații săi nu au un plan pentru preluarea Marii Britanii și foarte probabil nici nu vor dezvolta unul. Mai degrabă, vor încerca să confrunte guvernul lui Da­vid Cameron în stradă, prin acțiune di­rec­tă. Cu siguranță, va exista o rezistență mi­li­tantă împotriva planurilor guvernului de a limita pârghiile de presiune ale sin­di­ca­telor asupra serviciilor principale, precum me­troul londonez, unde grevele nu au sus­ținerea muncitorilor din transporturi.

Toate acestea fac parte dintr-o strategie mai largă de a prezenta democrația ca o fraudă controlată de o elită coruptă. Ti­ne­rilor li se va spune că sunt unelte în mâna burgheziei democratice, o clasă inutilă și ne­reprezentativă, care merită să fie răs­tur­nată. Atmosfera națională colectivă este tot mai mult una dominată de cinism și ne­încredere în instituțiile majore, astfel că o astfel de strategie va genera o anu­mi­tă susținere.

Stânga radicală speră astfel să creeze o le­giune de activiști furioși nu foarte diferită de Garda de Fier din anii ’30. Atunci, miș­ca­rea extremistă avea susținerea prelaților ortodocși, iar unul dintre fiefurile lor se afla un zona universitară. Astăzi, mentorii spirituali principali ai mișcării se găsesc în universități (întâmplător, predând stu­den­ților din Estul Europei, care plătesc taxe uriașe, în speranța că vor primi o educație liberală respectabilă care să-i ghideze în viață).

Poate cea mai senzațională numire a fost cea a jurnalistului de la Guardian, Seamas Mil­ne, în poziția de coordonator al ope­ra­țiunilor mediatice. Acesta îl întrece pe li­de­rul laburist în ostilitatea sa față de Oc­ci­dent în general și față de America în par­ticular. În 2001, el a susținut faptul că ame­ricanii au plantat semințele atacurilor de la 11 septembrie, iar vina o poartă „ne­dreptățile și inegalitățile“. El a scris cu en­tuziasm despre rezistența armată din Irak și i-a acuzat pe cei care se opun insur­genților ca fiind „colaboraționiști“. A de­plâns căderea Zidului Berlinului, a re­pro­șat Vestului demonizarea lui Putin și a mi­nimalizat numărul celor care au fost în­temnițați de Stalin.

 

Criza profundă

 

În mod normal, personaje precum Milne (fiul unui fost șef de la BBC care a primit o educatie exorbitantă) și Corbyn, ajung în prima linie a vieții politice naționale doar în perioadele de criză tectonică. Per­sonaje similare apar în timpul Comunei din Paris (1871), în timpul revoluției Béla Kun din Ungaria (1919), în Venezuela as­tăzi și în Grecia pe flancul radical al Sy­riza. Dar, la ultimele alegeri, extremiștii Sy­rizei nu au reușit să primească nici mă­car un singur mandat. Astfel că nu este nea­părat corect să vedem Partidul La­bu­rist Britanic drept o avangardă a extre­mis­mului stângii europene. Dar sinistra de­tur­nare a acestui pilon moderat al de­mo­cra­ției britanice de către oameni dispuși să folosească chiar și violența sugerează un singur lucru.

Marea Britanie nu este atât de stabilă și predictibilă pe cât pare la suprafață. În even­tualitatea unor crize economice ma­jo­re sau a unor revolte comunitare în anu­mite orașe, o stângă radicală, care com­pen­sează prin viclenie și fanatism absența popularității electorale, ar putea fi un ju­cător formidabil, care ar putea să pună pro­bleme imense unor autorități confuze și divizate.

 

Traducere și adaptare de OCTAVIAN MANEA

 

Cartea lui Tom Gallagher, Scotland Now: A Warning to the World, va apărea în decembrie, la Scotview Publications.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22