De același autor
Cu siguranta, nici un politician al timpurilor moderne nu seamana mai bine cu Macbeth al lui Shakespeare decat Slobodan Milosevici. Acest bancher comunist, in aparenta capabil si echilibrat, a fost devorat de o ambitie puternica si a avut alaturi o sotie calculata, pe Mira, care, in cele din urma, a ajuns sa conduca alaturi de el.
Slobodan Milosevici a dezmembrat cu sange rece Iugoslavia, o federatie care avea drept scop reconcilierea diverselor nationalitati ce traiau laolalta in vestul Balcanilor. Planul lui era sa creeze din aceasta epava o Serbie Mare, care sa se intinda pana acolo unde sarbii convietuisera impreuna cu croatii, musulmanii bosniaci, albanezii si alte nationalitati. Epurarea etnica era un termen nou, care a patruns in dictionarul violentei politice ca sa explice metodele brutale folosite pentru realizarea acestui plan. In razboaiele sale, foarte putine lupte erau conventionale. Civilii reprezentau principala tinta a luptatorilor de gherila pe care Milosevici ii inarma pentru cele mai abominabile crime, in scopul de face din Serbia un nume demn de luat in seama. Evident, conationalii sai sarbi au cele mai multe motive sa-l urasca. In timpul acestor carusele ale mortii, teritoriul lor s-a faramitat, economia a fost distrusa, iar ei si-au castigat reputatia de natiune paria – reputatie de care cu greu vor putea scapa, atata timp cat statul sarb gazduieste un suspect al crimelor de razboi precum generalul Ratko Mladici, cel care a executat multe din ordinele lui Milosevici.
Daca Milosevici nu ar fi pus la cale, in 1980, o conspiratie pentru a umple golul lasat dupa moartea lui Josip Broz Tito, fondatorul Iugoslaviei moderne, viitorul tarii ar fi fost altul. Ar fi putut deveni o Spanie a Balcanilor, care ar fi prosperat de pe urma atragerii turistilor pe coasta Adriaticii si a vecinatatii cu pietele Europei centrale. Datorita compromisurilor extrem de pragmatice pe care Tito le-a facut cu Occidentul pentru a-si pastra independenta fata de Uniunea Sovietica, Iugoslavia se afla cu mult inaintea altor state comuniste. Tito a fost foarte aproape de ceea numim un "monarh comunist". A gazduit pe insula sa de vacanta, Brioni, staruri de cinema din Occident, ca, de exemplu, familia Burton, dar a permis si poporului sau sa duca o viata decenta. Cresterea nivelului de trai a ingropat amintirea luptelor violente, mai ales a celor din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dar Tito era un autocrat innascut, care nu iubea democratia. Spre sfarsitul vietii, a curatat Serbia de politicienii liberali care vroiau sa duca Iugoslavia in Uniunea Europeana. Aceasta a fost o decizie cruciala. Serbia era cea mai mare republica a federatiei si initiativa a revenit intelectualilor nationalisti si generalilor cu vederi comuniste dintr-o armata in majoritate sarba. Milosevici s-a ridicat din randul birocratilor care preluasera puterea dupa moartea lui Tito din 1980, exploatand opinia impartasita de o parte a sarbilor, potrivit careia republica avusese de pierdut in timpul experimentului lui Tito.
Destramare si ura
Formula lui Tito pentru mentinerea Iugoslaviei unite era "fratie si unitate". In locul acesteia, Milosevici a cautat sa sadeasca destramarea si ura, prin confectionarea unor dusmani interni, impotriva carora sarbii trebuiau sa faca front comun. Aceasta strategie a fost conceputa cu ajutorul sotiei sale. In vreme ce el avea un trecut sters, provincial, copilaria fiindu-i marcata de sinuciderea ambilor parinti, iubita sa, Mira Markovici, provenea dintr-o familie respectabila cu vederi comuniste. Dar si ea a crescut departe de familia care a adoptat-o dupa moartea mamei sale, in cel de-al doilea razboi mondial. Si-a incurajat sotul, care a lucrat pentru regimul comunist intr-o banca din New York, sa se concentreze asupra politicii interne din Iugoslavia la intoarcerea sa acasa, spre sfarsitul anului 1980. Amandoi erau constienti de faptul ca, odata cu caderea comunismului, acum ca Razboiul Rece se incheiase, puteau dobandi o noua identitate prin imbratisarea nationalismului.
Exact asta a si inceput Milosevici sa faca. A distrus formula federala a lui Tito de mentinere a pacii si a inceput sa caute dispute cu alte nationalitati, foste rivale ale sarbilor. Cel mai usor era cu albanezii. Acestia devenisera majoritari in Kosovo, leaganul civilizatiei sarbe, lucru pentru care erau detestati. La sfarsitul anilor ’80, cand s-a incheiat perioada de autonomie a provinciei Kosovo, a fost instaurata legea martiala. In anii ’90, albanezii au trait aici intr-un fel de apartheid, fiind dati afara de la slujbe si inchizandu-li-se scolile, dar au opus o rezistenta non-violenta, in speranta unei interventii a Occidentului.
Iugoslavia s-a destramat in 1991, cand Milosevici a impins Slovenia si Croatia la secesiune. A jefuit trezoreria statului si a impiedicat Croatia sa preia presedintia federatiei. Intre timp, a infiintat grupuri paramilitare alcatuite din scursuri ale societatii, detinuti eliberati si huligani. Acestea erau inarmate si li se promiteau recompense uriase si o viata respectabila daca duceau la indeplinire atacurile sangeroase asupra populatiei din Bosnia si dintr-o mare parte a Croatiei, atat de ravnite de Milosevici pentru crearea noului stat.
Bosnia, situata in centrul Iugoslaviei si neavand o nationalitate predominata, a devenit un infern intre 1992 si 1995: aproape jumatate din populatia sa a fost omorata sau s-a refugiat. In aceasta perioada aveau loc transformari profunde in toata Iugoslavia. Oameni care se bucurasera de un trai sigur si comfortabil si de un loc de munca in randul clasei de mijloc au pierdut tot, din cauza colapsului economic si a distrugerilor razboiului. Locul lor a fost luat de indivizi provenind din orase mici sau din mediul rural, care activau in armata lui Milosevici. Astfel a luat nastere o clasa a gangsterilor, nu doar in societate, ci si in randul elitei sarbe de la Belgrad, dar si in micile state nou infiintate si controlate de sarbi in Bosnia si Croatia. Milosevici si aliatii sai politici au devenit fabulos de bogati prin jefuirea statului. Ei insisi, dar si cei din anturajul lor erau oameni fara ideologie, nici comunisti sau nationalisti, nici sustinatorii ai pacii sau razboiului in Balcani, ci indivizi interesati sa ramana la putere, bucurandu-se de toate privilegiile acesteia si facand uz de valori precum solidaritatea familiei – cea mai puternica institutie din Balcani – pentru a-si indeplini scopul.
Abandonarea principiilor morale europene
Inainte de 1992, cand Milosevici a pierdut controlul asupra grupurilor paramilitare trimise in Bosnia, cateva telefoane de avertizare din partea liderilor occidentali ar fi fost de ajuns pentru a preveni o asemenea tragedie. In cele din urma, chiar securitatea Europei Occidentale a fost periclitata de violentele si crimele avandu-l ca principal raspunzator pe Milosevici, si care au dus la crearea unui val imens de refugiati. Dar el a reusit sa pacaleasca Occidentul la fiecare pas, timp de aproape un deceniu. Diplomatii aflati la Belgrad, receptivi la punctul de vedere al sarbilor, deoarece rareori calatoreau in afara, raportau cancelariilor din tarile lor ca Milosevici folosea metode dure pentru a impiedica manifestarile separatiste si pentru a pastra sistemul instaurat de Tito. Aceaste declaratii au fost, in cele din urma, contrazise in 1992, atunci cand raportorii UE au adus dovezi clare ca armata bombarda in mod sistematic spitalele si casele civililor pentru a-i izgoni.
Dar Europa nu ducea inca lipsa de oameni de stat convinsi ca era nevoie de o mana forte care sa tina in frau vecinatatea turbulenta a Balcanilor si ca, in ciuda tuturor greselilor, Milosevici reprezenta acea mana forte. Faptul ca Marea Britanie detinea presedintia UE atunci cand a izbucnit razboiul in Bosnia a fost un dezastru. Douglas Hurd, secretarul pe probleme externe al Marii Britanii, a exprimat raspunsul Occidentului la prima criza de proportii cu care s-a confruntat Europa dupa Razboiul Rece. El le-a spus colegilor sai ca era un conflict similar cu cel din Irlanda de Nord, dar la o scara mai mare. Violenta era endemica in regiune. Ca atare, trebuia sa o stapanesti, nu sa i te opui. Mai marii terorii trebuiau tratati ca parteneri seriosi de negociere, de vreme ce reprezentau normalitatea in acest tinut dominat de "vechi conflicte etnice". Astfel a inceput in Europa cel mai rusinos proces de abandonare a principiilor morale din anii 1930 incoace. O serie de emisari de top – dintre care cel putin doi erau britanici – au fost desemnati sa negocieze cu acesti razboinici care continuau sa supravegheze epurarea etnica si sa puna la cale asaltul asupra capitalei Bosniei, in care au murit circa 10.000 de oameni. Ei vedeau in Milosevici cheia pentru incheierea pacii, opinie impartasita si de presedintele Clinton, care l-a invitat la Dayton, in 1995, pentru a pune capat razboiului din Bosnia, in termeni favorabili celor care-l declansasera.
In memoria emisarilor occidentali care l-au cunoscut indeaproape in acei ani – printre care si Richard Holbrooke, membru al Departamentului de Stat al SUA – Milosevici apare ca o persoana demna de incredere si amabila. Plimbat prin toata lumea, vorbind o engleza fluenta si savurand din plin modul de viata occidental, din care nu lipseau whisky-ul, trabucurile si muzica americana, la prima vedere nu parea a fi un monstru. Dar, odata ce oficialii occidentali s-au familiarizat cu regiunea Balcanilor, si perceptia lor asupra lui Milosevici s-a schimbat. A devenit vizibil faptul ca el fabrica tot felul de crize pentru a-si mentine puterea; a refuzat sa slabeasca stransoarea regimului de fier pe care il instituise in Kosovo, de teama ca acesta ar fi putut sa fie un pretext pentru dusmanii sai, din ce in ce mai numerosi, de a-l detrona.
Declinul
Kosovo a fost locul in care Occidentul a decis, in cele din urma, sa se confrunte cu Milosevici, in 1999. O campanie de rezistenta violenta a albanezilor a dat piept cu inamicul sarb, avand ca rezultat crearea unui val urias de refugiati. Cand Milosevici a refuzat sa-si retraga trupele din Kosovo si sa permita accesul fortelor NATO de mentinere a pacii, impotriva lui s-a lansat o serie de atacuri cu bombe, care a durat trei luni. Daca nu ar fi facut greseala sa deporteze majoritatea albanezilor, socand astfel intreg mapamondul, ar fi putut supravietui acestor operatiuni ale NATO destul de prost gestionate. In schimb, a actionat primul, iar NATO a castigat aceasta confruntare.
Un an mai tarziu, Milosevici a fost rasturnat de la putere de catre propriul popor si, in 2001, a fost predat Tribunalului Natiunilor Unite al Crimelor de Razboi de la Haga, unde procesul sau a trenat pana pe 11 martie, datorita obstructiilor extrem de abile ale apararii.
Milosevici a fost un oportunist periculos, care si-a jucat sansa, dar a pierdut la mustata. El a demonstrat cat de superficiala a fost pacea care a urmat Razboiului Rece. A fost constient de slabiciunea lumii democratice, de suficienta ei in fata manipularii nationaliste si de reticenta manifestata fata de riscul pe care ar fi trebuit sa si-l asume pentru a apara un grup obscur, precum cel al musulmanilor din Bosnia. Dupa cum faptele ne-au demonstrat, aceasta atitudine i-a iritat pe radicalii islamici si i-a indemnat sa se razbune prin intermediul atentatelor de la 11 septembrie asupra SUA. Milosevici a ruinat Serbia, iar statele bogate ale UE trebuie sa suporte pagubele pentru a preveni cresterea excesiva a ratei criminalitatii in anumite regiuni si contaminarea propriilor societati.
Politicienii care l-au infruntat pe Milosevici la sfarsitul anilor ’90, printre acestia numarandu-se si Tony Blair, nu au tras invatamintele corecte de pe urma ultimei victorii. Dupa ce supraevaluasera dificultatile in confruntarea cu un dictator din Balcani, ei au subestimat importanta unei provocari asemanatoare in Irak. Rezultatul a fost aparitia unor Milosevici mai mici in intreaga lume, incurajati de un Occident divizat si demoralizat.
Parasita de consortul sau, Mira va pastra vie amintirea acelor zile, cand "cuplul puterii" din Balcani era recunoscut in toata lumea, consolata fiind, fara indoiala, de averea transferata de "Slobo" prin numeroase modalitati in strainatate. In aceast timp, Jovanka, vaduva in varsta de 81 de ani a lui Tito, traieste in cea mai crunta mizerie, intr-un adapost public din Belgrad. Iata o metafora a decaderii unei societati, provocata de cruzimea unui singur om si de reticenta democratiilor atlantice de a-l stopa in toti acesti ani.
(Subtitlurile apartin redactiei)
Traducere de Cristina Spatarelu
