Victor Ponta: un radicalist de cursă lungă al României

Tom Gallagher 21.08.2012

De același autor

Tom Gallagher pune sub semnul întrebării câteva dintre ipotezele cele mai vehiculate privind criza actuală.

1. Revelaţiile despre plagiat l-au făcut pe Victor Ponta să intre în panică.

O atare viziune îi face o mare nedreptate lui Ponta; aceasta pleacă de la premisa că, în cele din urmă, Ponta este un politician obişnuit, care se bazează pe con­sim­ţă­mân­tul celorlalţi când vine vor­ba de echilibrul său in­te­ri­or. Ceea ce a devenit evi­dent în vara aceasta (şi ar putea ieşi la iveală la o exa­minare mai atentă a bine cu­noscutei şi scurtei sale cariere politice) este faptul că lui Ponta îi place să sfi­deze convenţiile. El încalcă regulile nu doar din necesitate, ci şi din plăcere. În consecinţă, a fi demascat drept plagiator în faţa factorilor de decizie europeni a fost, pentru el, o experienţă palpitantă şi extrem de tentantă. Mussolini, Gaddafi şi Hugo Chavez sunt alţi politicieni cărora le plăcea să răstoarne convenţiile. Dez­vă­luirile din Nature l-au obligat pe Ponta să participe la summitul UE de la Bruxelles, după numai 72 de ore, astfel încât să se poată lăuda cu această infracţiune, în faţa unei prestigioase audienţe.

 

2. Puterea agresivă doreşte să-şi ascundă intenţiile în faţa Occidentului.

Sub regimul Iliescu şi, ulterior, sub re­gi­mul Năstase, Guvernul României a jucat la două capete, combinând un com­por­ta­ment dur şi iraţional, pe plan intern, cu o poziţie moderată şi predictibilă, în re­la­ţiile internaţionale. În ceea ce voi descrie drept „pontanocraţie“, o asemenea ca­te­gorisire este inutilă. Ponta poate face afir­maţii depreciative la adresa comisarului european pe Justiţie, Viviane Reding, iar An­tonescu se poate dezlănţui împotriva am­basadorului american Gittenstein fără nicio urmă de jenă. USL simte că a do­bândit din partea Occidentului tot ceea ce-i trebuie pentru a conduce şi nu se mai teme de dezaprobarea acestuia. În Ro­mâ­nia, o formă de capitalism necontrolat a fost adânc înrădăcinată după 2000, fapt ce le-a permis aventurierilor economici să ia locul statului în postura de principal deţinător de capital. Ei susţin USL la nivel local şi, de cele mai multe ori, nici nu se mai poate face distincţia între cei care deţin puterea politică şi cei care deţin pu­terea economică. Atâta timp cât USL vrea să conducă România ca pe o proprietate privată, va accepta orice tip de alianţă care îi va garanta accesul la bogăţie şi pu­tere. Am convingerea că, pentru Ponta, atât UE, cât şi SUA reprezintă influenţe trecătoare asupra acelei Românii pe care el doreşte să o construiască astăzi. Prin ur­mare, agenţii locali demni de luat în sea­mă şi capabili să influenţeze liderii occi­dentali devin inutili.

Desigur, aceasta este o veste proastă pen­tru activiştii oportunişti, membri ai or­ga­ni­zaţiilor prodemocratice şi tehnocrate. În ultimul timp, articolele şi emisiunile acestora au devenit un fel de formular de înscriere în USL. Soarta profesorului Mar­ga ne arată faptul că Ponta are şi mai pu­ţină nevoie de figuri demne de încredere care pot face uz de propriile reţele de la Bruxelles, Oxford sau Berlin pentru a in­du­ce în eroare Occidentul decât a avut Cea­uşescu în anii ‘80.

 

3. Ponta şi Antonescu sunt prizonierii propriei lupte pentru supremaţie.

Poate că nemulţumirile preşedintelui in­terimar la adresa lui Ponta, de fiecare dată când acesta din urmă pare să fi dat semne de re­tra­gere în cruciada anti-Bă­sescu, au încurajat acest tip de percepţie. Unele voci susţin că este semnul unei lupte incipiente pentru pu­tere: pentru Antonescu nu mai există cale de în­toarcere, în vreme ce mult mai agilul Ponta ar putea avea şi alte opţiuni.

În România, alianţele dintre liderii or­go­lioşi şi suspicioşi sunt, adesea, şubrede şi de scurtă durată. Dar, în opinia mea, în ciuda stilurilor lor diferite, cei doi par a se dedica în totalitate ducerii la bun sfâr­şit a ofensivei pe care au dezlănţuit-o.

Lui Ponta îi convine de minune să aibă ca preşedinte un personaj indolent, dar solid din punct de vedere ideologic, precum Antonescu; el este un soi de Hindenburg, inactiv şi solemn, dar gata oricând să susţină militantismul liderului executiv şi nemilos în a stârpi orice fel de rezistenţă din partea anturajului său liberal.

El este o alegere mult mai sigură la Co­troceni decât un Sorin Oprescu sau un Că­lin Popescu Tăriceanu; oricare dintre aceş­tia ar fi putut încerca să creeze o grupare rivală şi să-şi promoveze propria viziune, una care să se dovedească a nu fi pe placul lui Ponta.

 

4. Realităţile economice îl vor ţine în frâu pe Ponta.

Aceasta presupune că Ponta este în­gri­jo­rat, cu adevărat, de deteriorarea situaţiei economice a ţării. Însă nu există niciun in­diciu în acest sens. El s-a grăbit să ajungă la Jocurile Olimpice de la Londra, la scurt timp după prognoza sumbră a lui Mugur Isărescu privind viitorul economiei. Mă în­doiesc că a avut coşmaruri după de­cla­ra­ţiile lui Erik de Vrijer, şeful misiunii FMI în România, din 14 august, cum că luptele politice au un impact devastator asupra eco­nomiei.

În opinia mea, ultimul lucru pe care şi-l doreşte Ponta este o creştere economică, cu o clasă de mijloc tot mai numeroasă şi dezvoltarea unor sfere ale activităţii eco­nomice pe care statul cu greu le poate ţi­ne sub control.

Lui Ponta i-ar fi mult mai uşor să con­du­că, dacă, la nivel naţional, România ar adop­ta un tip de economie pe care-l în­tâlnim în judeţele „roşii“ din sudul ţării, unde figuri precum Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, a acumulat o avere imensă din activităţi eco­nomice. Cu excepţia câtorva judeţe, precum Olt, Teleorman şi Mehedinţi, Ro­mânia s-a îndepărtat prea mult de la prac­tica în care bunăstarea oamenilor de­pin­de, în totalitate, de baronii locali de tip socialist.

Indicatorii economici ar trebui să atingă un nivel mult mai scăzut înaintea revenirii la „starea de graţie“ şi înainte ca Ponta să poată adopta, la nivel naţional, com­por­tamentul unor baroni locali din Oltenia. Prin urmare, cred că seceta, o amânare a atragerii de investiţii străine, o monedă în continuă depreciere şi o inflaţie ac­cen­tu­ată sunt, fiecare în felul său, menite să-l ajute pe Ponta să ducă România cu o ge­neraţie în urmă, din punct de vedere eco­nomic.

 

5. În cele din urmă, criticile din PSD îi vor contesta autoritatea.

Singurii care contează în PSD sunt baronii locali: ei oferă libertate de acţiune deplină unui lider care le apără măsurile, de cele mai multe ori crude şi primitive, de exer­citare a puterii, la nivel local. Niciun lider PSD nu le-a convenit la fel de mult ca Ponta. Dacă va deţine controlul absolut asu­pra statului, un an de-acum încolo, atunci ex-pesedişti precum Cristian Dia­conescu, care a prevăzut ce avea să ur­meze şi şi-a dat demisia de îndată ce Pon­ta a venit în fruntea partidului, vor fi per­cepuţi ca un soi de profeţi; în vreme ce Ioan Rus, care i-a dat voie lui Ponta să se folosească de el, va părea un tip extrem de naiv.

 

6. Astăzi, extremiştii sunt mai vizibili, dar şi ei vor fi ţinuţi în frâu.

Ion Iliescu i-a cauţionat pe Miron Cozma şi Corneliu Vadim Tudor când a avut ne­voie de aceştia pentru a răspândi teama şi a ameninţa populaţia, în scopul restabilirii vechilor structuri ale puterii. Dar a avut grijă să reducă influenţa acestor elemente haotice, operând în culisele politicii, pen­tru eventualitatea în care Occidentul avea să denunţe ilegitimitatea regimului său.

Acum, iată că a venit şi vremea PSD-ului, când poate spune Occidentului să-şi păs­treze pentru sine discursurile mo­ra­li­za­toare şi să înceteze să se mai amestece în treburile românilor. În mod ironic, cei mai vocali în a proclama neamestecul în treburile interne sunt primii doi pre­şe­dinţi ai României de după 1989, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu – două personaje din ce în ce mai greu de deosebit.

Astfel, este absolut firesc că Ponta şi alte figuri proeminente din USL au semnat un protocol cu colonelul Mircea Dogaru şi al său Consiliu Naţional al Societăţii Civile, în faţa camerelor TV, în data de 13 iulie, prin care s-au obligat să desfiinţeze or­ga­nismele de stat sau civile care se opun ac­cederii la putere a partidului unic.

Dacă USL reuşeşte să deţină controlul absolut asupra legii şi ordinii, atunci este foarte posibil ca unor personaje care au fă­cut parte din armată şi serviciile secrete, precum şi succesori ai lui Cozma din rân­dul sindicaliştilor să li se permită să ac­ţioneze în postura de justiţiari, creând o formă paralelă de justiţie. Este o situaţie similară cu cea din nordul Italiei, înaintea venirii la putere a lui Mussolini, în 1922.

 

7. Instituţiile statului vor limita potenţialul distructiv a lui Ponta.

Ponta e conştient de obstacolul important pe care o parte a aparatului de stat îl re­prezintă pentru ascensiunea sa la putere. Va fi un test al agilităţii şi al cruzimii de care a dat dovadă în politică, dacă USL îşi va putea subordona nu numai justiţia, ci şi armata, poliţia şi chiar organisme din afara controlului imediat al statului, pre­cum principalele universităţi.

Occidentul nu a fost luat prin surprindere de asaltul rapid al lui Ponta asupra di­ver­selor instituţii, precum Avocatul Po­po­ru­lui, TVR, Institutul Cultural Român sau Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi a Memoriei Exilului Ro­mânesc (IICCMER). În democraţiile de pe ambele maluri ale Atlanticului este încă vie memoria faptelor prin care Slobodan Miloşevici s-a opus deschiderii Iugoslaviei spre calea democraţiei, sufocând or­ga­nis­mele armatei şi pe cele civile cu activişti, militari de carieră şi, uneori, chiar scur­suri ale societăţii, pentru a-şi teroriza şi intimida adversarii.

Media a jucat un rol crucial în destrămarea Iugoslaviei şi aruncarea ei în ghearele răz­boiului. În vreme ce oficialii occidentali de pe cele două maluri ale Atlanticului sunt perfect conştienţi de iminenţa unor presiuni asupra armatei, poliţiei, ser­vi­ciilor secrete şi justiţiei, cred că aceştia nu sunt la fel de conştienţi în ceea ce priveşte rolul negativ enorm pe care media îl au în a pregăti România pentru dictatură sau pentru un conflict intern extrem de acut.

Mai întâi, cele mai vizionate programe ale media electronice private, urmate apoi, din ce în ce mai mult, de programele de stat devin purtătoarele unor opinii ra­di­cale, pe care nici măcar Vadim nu le-ar fi putut egala, în perioada când România Mare avea un tiraj de invidiat. Ar fi o tra­gedie ca Occidentul să realizeze pericolul pe care mass-media îl reprezintă în mâi­nile mogulilor aflaţi de aceeaşi parte cu co­lonelul Dogaru, abia când acestea vor în­cepe să se concentreze pe atacuri asupra Occidentului şi a valorilor politice asociate cu acesta. Nu cred că suntem departe de un asemenea scenariu. Însă prietenii Ro­mâniei democratice din afara graniţelor tre­buie să-şi concentreze atenţia asupra me­dia toxice, reprezentând principala forţă aflată în spatele loviturii de stat în slow-motion, şi să vină cu o strategie la nivel înalt de contracarare a acesteia, îna­inte ca judecata a milioane de români să fie compromisă iremediabil.

 

8. Lupta politică nu se va răsfrânge asupra societăţii.

Nu sunt sigur că este o presupunere rea­listă. Spiritele se înfierbântă din cauza ma­nipulării mass-media, după doi ani de aus­teritate în care atât Traian Băsescu, cât şi Emil Boc au dat dovadă de ineficienţă în sfera comunicării.

Este de aşteptat ca orice creştere a sa­la­ri­i­lor, pensiilor şi a oricăror altor venituri să fie eliminată de inflaţie şi de costurile afe­rente crizei economice. Pentru a stopa o scădere a popularităţii USL, liderii săi vor trebui să alimenteze tensiunile, astfel în­cât susţinătorii să uite de neajunsurile eco­nomice. Astfel, mă aştept ca principalele canale de televiziune să devină şi mai agre­sive şi lipsite de inhibiţii. Acuzaţiile la adre­sa organizaţiilor civice, a noului par­tid de opoziţie, a adversarilor politici etc. vor deveni norma. Ironic, există mult mai mulţi liberali dornici să pescuiască în aces­te ape tulburi decât pesedişti cu state vechi. Ura faţă de Băsescu, faţă de sec­toarele independente ale sistemului ju­di­ciar şi faţă de intelectualii de marcă ce se opun preluării puterii de către aceştia este extrem de puternică în rândul celor mai influenţi lideri din PNL. În vreme ce, în unele grupuri din PSD, mai există încă o doctrină de stânga coerentă – Grupul de la Cluj fiind cel mai bun exemplu –, orice for­mă de liberalism autentic pare să fi dis­părut complet din PNL. În prezent, acesta reprezintă o formaţiune politică mult mai extremistă decât PSD.

Pe fondul acestei priviri de ansamblu, aver­tismentul dat de Monica Macovei privind pericolul izbucnirii unui război civil nu este deloc forţat.

 

9. Occidentul îşi va reduce pretenţiile şi va încerca să ajungă la un consens cu Ponta.

Poate UE va realiza faptul că şi-a fixat niş­te obiective prea ambiţioase încercând să integreze o ţară în care dictatura ceauşistă este încă vie şi să decidă, în schimb, să o părăsească discret, lasând-o să-şi urmeze destinul sub guvernarea Ponta. Totuşi, mă îndoiesc că va fi aşa. Va fi imposibil de men­­ţinut un modus vivendi alături de ci­neva care n-a făcut niciun secret din ca­racterul său duplicitar şi răzbunător, iar min­ţile lucide din Europa Occidentală au realizat asta. Cu excepţia lui Graham Wat­son, din partea liberalilor europeni, mă în­doiesc că mai există cineva care să creadă că Ponta poate oferi o guvernare stabilă în România. În opinia mea, nu există su­fi­ci­enţi oameni care să combine pregătirea pro­fesională cu militantismul ideologic pen­tru a ocupa funcţiile oficiale şi a con­duce eficient. UE va avea o poziţie foarte pu­ter­nică, dacă va face ceea ce ar fi tre­buit să facă la începutul negocierilor cu România – şi anume să vină cu o reformă croită du­pă nevoile specifice ale ţării şi de pe urma căreia să poată beneficia ma­jo­ritatea ce­tăţenilor de rând. Românii îşi vor recăpăta rapid sentimentul pro­eu­ro­pean, dacă va exista vreun semn care să indice o astfel de abordare din partea UE. Pentru în­ce­put, ar putea fi una prin care transferul de fonduri de la Bruxelles să se facă în be­neficiul milioanelor de cetăţeni şi al co­munităţilor specifice, şi nu în fo­losul celor care influenţează deciziile po­litice prin me­tode ilegale şi care au acu­mulat averi prin exploatarea procesului in­terminabil al tran­ziţiei, în interes propriu.

România sub guvernarea Ponta are toate ca­racteristicile necesare pentru a deveni un stat eşuat, indiferent dacă îşi transferă sau nu angajamentele către Răsărit. Chiar înainte de canibalizarea României, alte sta­te membre UE se vor confrunta cu pro­ble­me grave cauzate de acte criminale, co­rupţie şi emigrare în masă. Cred că Oc­ci­dentul îşi dă seama că nu poate aban­dona România aşa uşor, de aceea răs­pun­sul Bru­xellesului şi cel al Washingtonului la asal­tul asupra democraţiei, din vara aceasta, a fost atât de rapid şi de bine coordonat.

 

Concluzie

Chiar dacă această criză va scădea în in­tensitate, probabil va fi doar o acalmie de moment. Perspectivele par a fi ca­tas­tro­fa­le. Însă o evaluare corectă a noii etape în care a intrat România ar putea creşte şan­sele ca măcar unele dintre opţiunile pe­ri­culoase pe care le are la îndemână să fie amânate.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22