De același autor
Totul a început cu o miuţă nedemnă: echipa seniorilor şi-a ţinut de urât în compania juniorilor. Sormani şi Prati, de la Milan, echipa adulţilor, au dat patru goluri şi au plecat acasă cu ditamai Cupa Campionilor. Ajax a rămas, pedepsită, să exerseze suplimentar intrarea în rândul lumii şi accesul la maturitate. Nimeni nu bănuia că eşecul olandez era faza accidentală a celui mai avansat experiment cunoscut în fotbal.
Fotbalul pe care-l cunoaştem şi pe care îl confundăm, mulţumiţi, cu una dintre invenţiile prezentului s-a născut acum 40 de ani. Operaţia a fost un eşec aproape desăvârşit. AC Milan a zdrobit Ajax Amsterdam părinteşte, cu un profesionism de miliţian care bate măr disidenţi, dar le fereşte organele vitale. Pierino Prati şi Angelo Sormani s-au amuzat brutal, atunci, în mai 1969, cu tinerii aspiranţi idealişti olandezi. A fost 4-1, dar pacientul a supravieţuit. După doi ani, Ajax a reapărut în finală, a câştigat trei ediţii la rând şi a impus fotbalul pe care îl jucăm, într-un dialect sau altul, astăzi.
Ajax, prima echipă care a pornit de la convingerea că fotbalul e modificabil şi trebuie recalculat, a reuşit exact asta: să transforme o partidă de idealism extrem într-o ideologie de joc şi, apoi, într-o artă aplicată invincibilă. Ajax a izbutit o revoluţie, iar asta se întâmplă numai în două cazuri: în mintea bolnavă a adolescenţilor şi în societăţile de disciplină teologică totală. La sfârşitul anilor ’60, Olanda era o societate ultraconformă, iar Ajax un grup de adolescenţi radicali. Întâlnirea a produs o sinteză devastatoare: rigoarea lumii vechi olandeze a fost convertită la avangardism. Orice a devenit proiectabil. Nimeni n-a încercat să se mire, când noul antrenor al lui Ajax, Rijnus Michels, un autodidact care trăia din ore de educaţie fizică în şcolile de handicapaţi, a anunţat că va conduce cea mai bună echipă a lumii. Prima încercare a dus Ajax în finala cu AC Milan şi s-a încheiat cu un crah, tipic pentru experienţele iniţiale ale laboranţilor nebuni: o explozie care era să-şi anihileze creatorul. Apoi, radicalismul a devenit noua condiţie a fotbalului şi a început, treptat, să semene cu normalitatea.
Puţină lume înţelege, de pildă, că Barcelona domină, astăzi, fotbalul mare, gândind în continuarea sistemului descoperit de Ajax, acum 40 de ani. Dictonul „Dacă mingea e la noi, ceilalţi nu pot înscrie“ simplifică şi descrie cu precizie dogmatică reţeta Barcelona 2008-2009.
Aceste cuvinte au fost rostite prima oară la Barcelona, dar au fost gândite de un olandez. În 1988, când a început să antreneze Barcelona, Johan Cruyff (anglizarea de brand a olandezului Cruijff) ştia tot, jucase tot, vorbea tot timpul şi purta asupra lui un creier care gândea prin picioare şi fugărea pe rupte toate datele fixe. Cruyff a făcut din Barcelona echipa pe care succesorii lui au ştiut sau nu să o înţeleagă. Guardiola a avut flerul de a respecta condiţiile de bază ale mecanismului fondator. Dictonul care anunţă că adversarul nu poate înscrie pentru că mingea e proprietatea Barcelonei a fost emis de Cruyff, într-una dintre şedinţele lui periodice de „vorbit în limbi“, stări de limbariţă cerebrală şi înstrăinare catatonică. Alte exemple: „Dacă voiam să înţelegi, îţi explicam mai bine“ (remarcă, la vestiar) şi „Italienii nu te pot bate, dar tu poţi pierde în faţa lor“.
Treptat, aceste remarci au trecut pragul aforismului. Destinul mental al lui Cruyff a urmat linia rezervată ideologilor radicali, împingând spre tăcere. Totul a devenit, deodată, clar şi intraductibil. În timpul meciurilor, Cruyff a început, tot mai des, să uite scorul, absorbit de dialogul cu fotbalul pur. Tăcerea a învins tot. Antrenorul s-a retras, comentatorul formulelor iraţionale s-a desprins de televiziunea olandeză. Copilul care juca finala catastrofală cu Milan, în 1969, a petrecut următorii 40 de ani gândind. Cel mai mare jucător al tuturor timpurilor e cel mai mare jucător al tuturor timpurilor tocmai pentru că a văzut, de la bun început, „dincolo“ de fotbal şi a încercat să „traducă“ pe înţelesul şi după nevoile imediate ale fotbalului.
În 1969, la ora finalei cu Milan, Cruyff suferea deja de geniu incontinent. Puştiul vorbea continuu în teren şi dăscălea veterani. Culmea: de fiecare dată avea dreptate. Setat pe gândire, Cruyff a suferit de febrilitatea care sesizează viitorul şi rămânerea în urmă a celor prezenţi. De unde această avalanşă gânditoare? Doi terapeuţi au lucrat şi au pierdut în faţa lui Cruyff, la Ajax. Amândoi au reţinut unul şi aceaşi lucru: şedinţele de terapie erau dominate de Manus Cruyff, tatăl, prăvăliaş şi furnizor de fructe al lui Ajax. Manus a murit când Johan avea 12 ani. Într-o seară, Manus a comunicat, la masă, că Johan va fi cel mai mare fotbalist al lumii. N-a spus de unde primise vestea, dar ştirea era exactă. Johan avea să o confirme din a doua sursă. Johan Cruyff continuă şi astăzi, seara târziu, în bucătărie, discuţiile cu tatăl dispărut. Are să-i spună enorm şi ştie că toţi cei de faţă înţeleg prea puţin. Deşi fotbalul inventat, în mai 1969, merge strună. Fără Cruyff. În aparenţă, de la sine. //
