Masacru și umilință în tăcere

Trăim un moment istoric periculos. Vladimir Putin înaintează pe un drum care poate coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial elementar. Putin repetă vechea întrebare sovietică: noi ne putem trimite oamenii la moarte, voi puteți?

Multă lume aflată prea departe sau năs­cu­tă prea târziu s-a obișnuit să creadă că Ru­sia a demisionat. Cândva, trecutul a exis­tat, dar istoria s-a oprit și ne-a făcut o fa­voare concediind răul. Pe terenul par­fu­mat și nivelat al acestei epidemii de bu­nă­voință au înflorit clișee subțiri și albe ca bas­toanele pentru orbi. Într-o zi, Vladmir Putin, un om cam smucit, dar încolțit de ex­pansionismul UE, a pus capăt idilei. Sau, poate, nu? Rebelii ruși din Ucraina au do­borât un avion civil malaezian și au ucis aproape 300 de oameni care putrezesc și acum pe un câmp, în bătaia soarelui. Pu­tin nu e străin, dar nici vinovat. Acest fel de a pregăti disculparea lui Vladimir Putin e parte, și nu soluție a problemei. Când știi ce mână a ținut arma, nu mai contează ce deget a apăsat trăgaciul. Rebelii proruși au fost, din prima zi, bine conduși și ex­celent înarmați. De unde au venit ins­truc­torii și armele? Nu din Andorra.

După 1945, în vremuri de pace sau război, seria crimelor în masă cu premeditare a fost perfecționată fără răgaz de oamenii for­te ai demnității de stat ruse. Pe fun­da­ția îngropată alături de 14.000 de polo­nezi, în 1940, la Katyń, au fost construite masacrele uitate, masacrele „rezonabile“ și masacrele ascunse ale demnității de stat sovieto-ruse. În ianuarie, se vor împlini 70 de ani de la eliminarea a 9.000 de re­fu­giați germani înecați în Baltica de un sub­marin sovietic. Și avionul coreean doborât în 1983 cu 269 civili la bord, a rămas tot o comemorare. În 1986, explozia de la Cer­nobîl a fost ascunsă de restul lumii. Echi­pele de intervenție au fost trimise la moar­te sigură. În 1999, cineva a aruncat în aer blocuri de locuințe din Moscova. Cel ce a pus masacrul în sarcina regimului Putin a fost asasinat, în 2006, la Londra, de agenți ruși, cu o doză generoasă de plutoniu. În 2010, avionul cu care călătorea pre­șe­din­tele Po­lo­niei s-a prăbușit la Smolensk, pe te­ri­to­riu rus. Cauzele nu sunt clare nici astăzi.

Această recapitulare sinistră și parțială nu omagiază gustul pentru teoria conspirației. Istoria stă la îndemâna tuturor, inclusiv a instituțiilor și oamenilor de stat care pro­iectează gândirea strategică a Occi­den­tu­lui. E bine să știi cu cine stai de vorbă. E și mai bine să înțelegi cu cine faci par­te­neriate. Fărădelegea din Donețk e, din ne­fericire, o coproducție. De partea occi­den­tală, iluziile și ignoranța au luat puterea și au pregătit terenul pe care zac sfărâmate toate temele și zonele politice externe ma­jore: Orientul Mijlociu, Siria, Estul ca par­te a Europei Unite. Tragedia a început în no­iembrie anul trecut, la Vilnius, cu summit-ul ratat care urma să reconecteze la civilizația occidentală fostele colonii so­vietice dintre Kiev și Tbilisi. Presupunerea profund estetică de la care a plecat Uni­unea Europeană a fost că Rusia va aplau­da, iar Ucraina, Moldova și Georgia vor face pasul decisiv sub cer senin. Eroarea e încă vie, după opt luni de șantaj, război ma­scat și propagandă. Replica Occi­den­tului e o supă în care plutesc cereri for­mu­late la telefon și sancțiuni angelice. Punc­tul cheie e energia. Europenii n-au avut tă­ria să scape de Gazprom. Dar, pentru a-l lovi pe Putin la capitolul energetic, liderii europeni au decis să îi ia boii de la bici­cletă. Dacă mai lipsea ceva, atunci pro­blema a fost rezolvată de Jean-Claude Junc­ker, viitorul președinte al Comisiei Eu­ro­pene, care a ținut să garanteze că ex­tin­derea UE va fi înghețată pentru cel puțin cinci ani. D-l Juncker a vorbit. Răspunsul Moscovei la politețurile și promisiunile Occi­dentului e neschimbat: ei și?

Cele două clișee sacre care au pensionat strategia occidentală trebuie puse, măcar acum, în discuție. Mai întâi, mistica soft power. Adevărul e că mesajul a fost des­cifrat corect la Moscova: soft power e un eufemism pentru slăbiciune. Vechea în­tre­bare legată de diviziile Papei s-a mo­di­ficat: câte seminarii mai poate organiza Occidentul? Al doilea clișeu e adagiul du­pă care comerțul elimină războaiele. Pro­motorii acestui aforism nu știu că ultimele livrări sovietice de grâu către Germania nazistă au trecut granița în seara zilei de 21 iunie 1941. Mai nou, Rusia a folosit pro­verbul citat invitând afaceri occidentale care fac acum oficii de ostatic. De aici, po­ziția penibilă a Italiei care pare să fo­lo­seas­că președinția UE doar pentru a pro­teja contractele industriei italiene în Ru­sia. Ger­mania face același joc, sub pre­siu­nea a 100 de miliarde de euro investiții și tran­zacții în Rusia.

Trăim un moment istoric periculos. Vla­di­mir Putin înaintează pe un drum care poa­te coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial ele­men­tar. Putin repetă vechea întrebare so­vie­ti­că: noi ne putem trimite oamenii la moar­te, voi puteți? Occidentul e incapabil să știe ce vrea, pentru că a suprimat ideea du­pă care răul există și a instaurat dogma după care istoria e rațională (într-adevăr, stalinismul pre- și post-Stalin e o formă de realism demonic).

Între timp, o trupă de brute bete face le­gea cu automatul în mână la marginea unui câmp în care se descompun cadavre. După masacru, umilință. După umilință, tăcere.