De același autor
Viii cu viii si cu grija mortilor
De ce l-ar interesa cazul Ursu pe pustiul care strabate pe role prezentul? Sau pe tanarul om de afaceri care a gasit, in sfarsit, intrarile si contactele din care prospera o afacere cu fonduri europene? Nu vad nici un motiv pentru care acesti oameni ar trebui sa se incarce cu amintirea unei crime josnice si cu detaliile prafoase ale unui dosar care se plimba de 14 ani prin judecatorii. “Pana la urma”, nimeni nu e dator sa-si complice viata cu nefericirea altora: viii cu viii si mortii cu mortii. Exact! Dar daca sensul adanc al acestor cuvinte e cu totul altul? Ce ne facem daca aceste cuvinte batrane spun, de fapt, ca viii pot sta cum se cade cu viii, numai si numai daca mortii sunt lasati sa odihneasca in pace, nu chinuiti si dupa ce nu mai sunt?
Recurs din departare
In ziua de 14 iulie un tribunal i-a gasit vinovati pe Tudor Stanica si Mihail Creanga de complicitate la asasinarea lui Gheorghe Ursu si i-a condamnat la cate 11 ani de inchisoare. Gheorghe Ursu a fost arestat in ziua de 21 septembrie 1985 si asasinat in ziua de 17 noiembrie 1985, pe cand se afla in arestul din Calea Rahovei, al Ministerului de Interne. Coloneii Stanica si Creanga erau pe atunci oamenii de baza ai cercetarii si arestului Militiei. Acuzarea, adica Parchetul, a construit un dosar beton si i-a pus pe cei doi sub acuzatia de instigare la omor. Tribunalul i-a judecat si i-a gasit pe cei doi vinovati, dar a ajuns, pe parcurs, la concluzia ca probele din dosar impun o acuzatie inca mai grava: complicitate la omor. Sentinta a fost pronuntata pe 14 iulie si a lasat impresia unui act de justitie istoric. Judecatorii aratau ca sunt in stare sa se pronunte asupra unei cauze fara sa tina cont de puterea celor de azi si de ieri. Insa impresia a tinut doar cateva ore. Imediat dupa pronuntarea sentintei, condamnatii au disparut. De atunci politia ii cauta si cu fiecare zi ce trece pare tot mai clar ca ii cauta acolo unde stie ca nu ii va gasi. Culmea, de acolo de unde nu-i gaseste politia, condamnatii au facut recurs, iar avocatul lor s-a prezentat senin pentru a-l depune la tribunal. Nimeni nu l-a intrebat in ce imprejurari a primit cererea de recurs. Poate bietii petitionari se sting de sete si de foame prin munti, poate se afla in vreo pestera la mila fiarelor, poate vor sa se rada si nu gasesc lame tocmai la lipovenii din Delta sau poate vor ceva de citit, dar la manastirea unde s-au dat drept hagii n-au la indemana decat Vietile Sfintilor. Grea viata, dar nu fara speranta.
Parchetul se auto-rascheteaza
Abia pusese avocatul recursul pe masa judecatorilor, ca Parchetul a facut la fel. Nu stiu daca ati inteles bine. Parchetul, adica acuzarea, a facut recurs. Recurs impotriva sentintei. Sentinta care i-a condamnat pe cei anchetati si dovediti de Parchet. Acum ati inteles: Parchetul a facut recurs impotriva lui insusi. Poate Parchetul insusi n-a inteles ce a facut. Atunci ma grabesc sa dau un exemplu - cred - aproape de inima procurorilor. Sa zicem ca Dinamo bate cinstit Poli Timisoara. Nu, exemplul nu e bun pentru ca asa ceva se intampla foarte rar. Sa zicem atunci ca Dinamo bate Astra Ploiesti. Dupa trei ani se schimba conducerea la Dinamo si ce face ea? Se repede la Federatie si cere sa se anuleze rezultatul meciului, pe motiv ca arbitrul a defavorizat Astra. La fel si Parchetul. Dosarul Ursu a fost intocmit sub fosta guvernare. Odata venita la putere guvernarea PSD si odata schimbati sefii procurorilor, Parchetul se duce la tribunal si spune: sentinta pe care ati dat-o dupa ce ati judecat dosarul pe care noi l-am intocmit nu e buna. Problema e: pentru cine nu e buna sentinta? Pentru actuala echipa de la Parchet? Probabil. Pentru cine e buna insa imaginea unui Parchet care isi contesta singur dosarele? Pentru cine e buna aceasta comedie care impinge ideea de justitie intre bunurile aflate, alaturi de sugativa, hartie si legitimatii, in dotarea Parchetului? “Pana la urma”, pentru nimeni. Pentru absolut nimeni. Si aici ne intoarcem la observatia ca, la patru ani dupa asasinarea lui Gheorghe Ursu, aparatul de stat comunist a fost inlaturat.
Romania e o tara, nu o economie
Printre urmaritorii ageamii ai cuplului de doi fara carmaci Creanga-Stanica se afla, poate, destui politisti care au fost colegi sau subalterni ai fugarilor. Iar daca Stanica si Creanga ar aparea maine pe culoarele Parchetului, ei ar fi probabil usor recunoscuti de fosti colaboratori care n-au nevoie de fotografii pentru a-si improspata memoria. Desi aceasta retea de prietenii nu e un lucru tocmai sanatos, nu aici se afla problema care ii priveste, “pana la urma”, si pe pustiul lansat pe role si pe tanarul conectat la fonduri europene. Numele problemei e efectul Cazului Ursu asupra natiunii. Efectul de care vorbesc s-a nascut odata cu retelele care leaga Militia Veche de Politia Noua, Procuratura Veche de Parchetul Nou, Dinamo de pe Vremuri de Dinamo de Azi, dar e mai important decat ele. Cum spuneam, amandoua au aceeasi zi de nastere: 22 decembrie 1989. Atunci aparatul de stat comunist a fost dat la o parte. Macar formal. Cei mai multi functionari ai aparatului au supravietuit sau si-au promovat protejatii. Insa problema aparatului nu era singura chestiune care cerea o solutie in ziua de 22 decembrie. O alta problema, mult mai profunda si plina de consecinte, astepta o decizie. Comunismul romanesc (mult mai mult decat comunismul construit in alte tari est-europene) n-a fost doar un sistem economic. Cu toate acestea, castigatorii puterii au insistat din prima zi asupra comunismului ca sistem economic si au inculcat astfel obsesia pe care o traim si astazi: “reforma economica”. Insistand pana la sat asupra “reformei” si apoi asupra “implementarii”, “restructurarii”, “negocierilor cu Fondul” si “standardelor Uniunii Europene”, noii conducatori au impus tocmai ideea ca “pana la urma” comunismul a fost un sistem economic, iar inlaturarea comunismului inseamna inlaturarea acelui sistem economic. La umbra acestei pancarte, noii conducatori au procedat rapid. Ei au inghitit aproape tot capitalul economic al tarii. Tudor Stanica a ajuns, din colonel de Militie, vicepresedinte la Credit Bank.
Elita fara de lege
Insa comunismul n-a fost doar un sistem economic. Pentru omul de rand comunismul a fost si o religie, o suma de valori fixe si clare. Aceste valori, oricat de false si perverse, au dat societatii romanesti o omogenitate remarcabila, iar membrilor ei de rand certitudinea ca viata are sens, are un inteles. Cand, in ziua de 22 decembrie 1989, statul comunist a fost dizolvat, a disparut nu numai un sistem economic, ci si sistemul de valori care fixase punctele cardinale a milioane de vieti. Nimeni nu a luat insa in serios aceasta problema si societatea romaneasca a ramas de atunci incoace in afara oricaror repere de grup. De aici, dezorientarea, disperarea si incoerenta despre care citim zilnic in ziare. De aici violenta, coruptia, “dorul dupa o mana de fier”, nemernicia oamenilor marunti si aroganta celor mari. Ce se putea face in dupa amiaza de 22 decembrie 1989? Odata abolit vechiul sistem de valori, era de asteptat ca noua oranduire sa invoce rapid cateva valori universale si sa aleaga singura valoare aplicabila, usor de inteles si acceptabila in toate straturile societatii: Legea. Capitalismul e o valoare care se cucereste greu, nu se proclama. Legea e insa o valoare elementara care poate fi aplicata sau macar curtata relativ rapid. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat in dupa amiaza zilei de 22 decembrie 1989 si nici in dupa amiezele care au urmat. Dupa 14 ani, evenimentele hilare care au dat peste cap cazul Ursu demonstreaza nu numai conspiratia retelei coboratoare din vechiul aparat de stat, dar si esecul fundamental al ideii de Lege in Romania. Elita nu mai e revolutionata ca in 1945-1948, ceea ce e bine, pentru ca ea nu mai practica asasinatul in masa. Ajunsa la a doua sau a treia generatie, epurata de patosul si de ingradirile ideologiei, elita e corupta. Ceea ce nu e bine, pentru ca statul condus de acest grup nu poate functiona decat daca e extralegal. El nu mai ucide din pasiune, ci din interes, iar interesul sau fundamental e “viii cu viii si mortii cu mortii”. Succesul formulei inaugurate in 22 decembrie 1989 depinde in intregime de aceasta separatie. Doar intr-o lume romaneasca migalos defalcata in lumi paralele devine posibila a doua asasinare a lui Gheorghe Ursu. Numai intr-un astfel de sistem putem fi sfatuiti “sa nu dezgropam trecutul”, pentru ca, intre timp, altii sa il poata ingropa, asa cum am fost sfatuiti sa facem galerie capitalismului, pentru ca, intre timp, altii sa poata deveni nababi.
Efectul
Din acest punct de vedere cazul Ursu e un caz de expropiere a trecutului, asa cum “privatizarea” a fost un caz de expropiere a sanselor de emancipare economica. Si un caz si celalalt presupun exilul in masa. Viii sunt exclusi de la ceea ce e, prin mostenire, al lor. Bun sau rau. Mortii sunt ingropati a doua oara si nimic din ceea ce au lasat dupa ei nu strabate pana la noi. Am devenit, in acest sistem, o populatie care traieste clipa, “tunul”, bursa, sexul, vila sau nimic din toate acestea si apoi dispare.
Asa arata efectul national al cazului Ursu. Din acest punct de vedere cazul Ursu ne intereseaza pe toti, fie ca am auzit cine a fost Gheorghe Ursu, fie ca nu vom sti niciodata. “Pana la urma”, 14 ani de “reforma” s-au prapadit peste vidul unei societati care nu a aflat inca de ce nu mai are omogenitatea si siguranta pe care le-a cunoscut sub comunism. Iar aceasta boala a prezentului a izbucnit din trecut si se hraneste din viitor.
