De același autor
În acea seara, în care am crezut cu totii ca începea o istorie noua, am sarbatorit Craciunul - si asta a fost bine - dar am sarbatorit si libertatea de a fi liberi de noi si de pacatele noastre, iar asta a fost un prilej de bucurie necugetat. Am crezut atunci în doi Dumnezei si am uitat ca nu e decat Unul. Am crezut, odata cu Pastorii vestiti de Înger, în Isus, pruncul "înfasurat în scutece si culcat într-o iesle", dar am crezut si într-o izbavire vicleana. Am primit cu usurare povestea tiranului ucis si ne-am bucurat ca istoria a fost buna cu noi, ca ne-a scutit de poveri si ne-a scos, într-o clipa, la liman. Nicolae si Elena Ceausescu ni s-au aratat însangerati langa un zid parasit, la Targoviste, si ni s-a parut ca Dumnezeu ne face cu ochiul, chiar în sfanta zi de Craciun. Am crezut ca avem în sfarsit dreptate, mai mult, am banuit, fericiti, ca Dumnezeu Însusi ne da dreptate noua, românilor. Nu credem noi, oare, de atata timp, ca stim sa "boicotam istoria" si ca istoria se lasa dusa de nas de istetimea noastra milenara? În seara zilei de 25 decembrie 1989 ni s-a parut deodata ca aveam dovada. Era seara de Craciun, noi praznuiam doua Nasteri si una era "o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul" (cum au aflat Pastorii de la Înger), iar cealalta era o veste tulbure, dar minunata (cum am aflat de la televizor). Noi am încurcat vestile si de atunci e Craciunul nostru ocupat.
De atunci traieste România prin doua suflete care nu se întalnesc nicaieri. De atunci asteapta multi români încheierea acestor timpuri fara mila pentru batrani si copii si tot de atunci lucreaza alti români, fara sa tresara, la amaraciunea batranilor si la dezmostenirea copiilor. În 14 ani, s-au scris cele mai bune carti si s-au ostenit cele mai bogate minti, oprite de la judecata pana în acea seara de decembrie. Nimeni n-a izbutit, pana acum, sa desluseasca de ce e viata românilor despicata în doua feluri mari de a fi. Unii cu speranta si cu paguba, altii cu nesimtirea si cu castigul. Poate ca totul a început atunci, în seara aceea, în care am praznuit: doi Dumnezei, doua Nasteri si am gresit o data, dar adanc. Poate ca din acea seara, în care nu ne-am înfatisat laolalta si la fel de cinstit, suntem noi, românii, osanditi sa traim doua vieti, din care una e de patimit si alta e nesatula, una e pentru cei ce s-au înaripat, alta pentru cei ce au avut zi lucratoare la televiziune, în seara zilei de 25 decembrie a anului 1989. Poate? Nu poate, sigur! Macar atata lucru stim dupa primii 14 ani de ocupatie a Craciunului.
Putem întreba daca ne vom lecui sau nu, dar nu mai avem dreptul sa asteptam o izbavire usoara si vicleana, asa cum am crezut ca ne-a fost trimisa, pe cand priveam cu recunostinta zidul de la Targoviste, fara sa stim ca sarbatorim, totodata, primul nostru Craciun ocupat. Raspunsul si lecuirea sunt aici, în noi, oricat de pierduta si incurabila ne pare România, aici si acum, de acest nou Craciun ocupat. Va fi însa nevoie de o sfortare pe care, acum, nici macar n-o putem cuprinde cu mintea. Va fi nevoie de un sacrificiu si nimeni nu stie cine si daca mai e în stare de vreun sacrificu. Un sacrificu cumplit, asa cum vesteste Simeon, vorbind Mariei, în Templu, la vedera Pruncului: "Chiar sufletul tau va fi strapuns de o sabie, ca sa se descopere gandurile multor inimi". Simeon, "care ducea o viata sfanta si era cu frica lui Dumnezeu", n-avea decat atat: sfintenia si credinta. E de ajuns. Cu ele vor razbi aceia dintre noi care vor înceta sa astepte izbavirea privind iar în calendarul cu doi Dumnezei; asa se pare - asteptam iar, ca atunci, pe 25 decembrie 1989, si ne-am luat o progamare noua, exact pe 1 ianuarie 2007. Nu atunci va veni izbavirea noastra si nu înainte de sacrificiul pe care unii l-au vrut, dar si mai multi l-au boicotat, din obisnuinta sau din rea credinta. Vom reusi doar atunci cand si doar prin cei ce vor avea puterea sa nu renunte, sa creada mai departe ca a face bine nu e paguba si ca tara lor poate trai fara sa se rupa în doua feluri, unul de a trai bine si fara rusine, unul de a trai în rusine si de a muri, tot mai des, de rusine: prin gari si spitale reci, parasiti de un Rege ajuns gol, înfiati de o Românie Mare mai mica decat ambitiile sefului ei de partid, miluiti cu restul la painea miliardarului, cu copii nascuti pentru fuga în Egipt, prin Egipt si din Egipt, oriunde, numai înapoi nu. Acea zi va veni si, odata cu ea, vom avea si noi românii primul Craciun neocupat. Pana atunci sa privim bine si sa luam aminte. Sunt atatea lucruri în jur si noi nu le vedem, nu le auzim si nu le întelegem, prinsi de Craciunul nostru ocupat, blocat, mascat, împutinat. Iata:
... L-am vazut pe Isus printre noi. Era îmbracat într-o pufoaica rupta si statea încovoiat de frigul unei batrane, încovoiata de frigul din tramvai. Si El îi vorbea. L-am auzit pe Isus vorbind româneste. Vorbea stricat si amestecat cu aramaica. Si îi spunea El aceleia cuvant de nadejde. Iar ceilati, norod amestecat în tramvai, asculta. Si unii spuneau ca e strain si Îl batjocoreau pentru aceasta. Altii, însa, Îl întelegeau si cum Îl întelegeau, plangeau caci L-au cunoscut si stiau ca este El. Si ei Îi povesteau Lui, cu lacrimi în ochi, iar El îi asculta. Si din ce Îi vorbeau ei mai mult, din aia se bucurau peste masura si se duceau pe la casele lor si raspandeau vestea....
... Ca S-a nascut si e printre noi.
Craciun Fericit! La Multi Ani!
Al dumneavoastra,
Traian Ungureanu
