De același autor
Stiu ca e la moda, dar nu am de gand sa il laud pe Cristian Mungiu. Si nici sa descopar ca ii admir de mult filmele. Ii avertizez pe comentatorii entuziasti ca se fac vinovati de febra voluntara. Mungiu si ai lui au fost practic nebagati in seama pana la Cannes. Palme d’Or e, trimultan, un mare succes si doua caderi: a birocratiei cinematografice interne, care a boicotat ranced si administrativ o generatie de regizori activi, si a curajului critic romanesc, inecat in snobism si inviat postfactum. Multe dintre filmele valului Mungiu, Puiu, Nemescu, Munteanu, Caranfil, Porumboiu nu mi-au placut. Pe unele le-am abandonat dupa 10 minute de amnistie estetica. Pe altele le-am urmarit cu speranta, inainte de a fi amuzat si exasperat de lipsa de maturitate artistica si de naivitatile unor oameni rau pregatiti istoric si filozofic. Doua sau trei mi s-au parut remarcabile. Evident, nu divulg titlurile, pentru ca nu am chef de dezbateri si note primite de la "initiatii" in film. Exceptandu-l pe ALS (criticul pe care, in acest fel subtil, nu-l numesc), am o parere proasta despre aceasta trupa, la zi cu filmul si in urma cu puterea de judecata. Nu am vazut Filmul (lui Mungiu). Sper sa fie bun. Am, insa, de gand sa laud drumul lui Cristian Mungiu si al generatiei sale spre recunoastere. Inauntru si afara. Ce s-a intamplat la Cannes nu e doar rezultatul unui film. Francezii au vazut un film, dar au recunoscut un moment istoric. Asta obisnuiesc, uneori, culturile: isi intuiesc miscarile importante.
Chiar daca ar fi o capodopera - si eu sper asta -, filmul lui Cristian Mungiu ar fi insuficient. Sa nu ne facem iluzii. Un film bun e vazut si gustat de cateva mii de oameni informati si antrenati. Restul aud sau, mai degraba, nu aud de Palme d’Or si de filmul care l-a castigat. In schimb, toti cei ce nu au habar de film si de filmul lui Mungiu simt altceva, mult mai precis si mai cuprinzator decat ipotezele pe care le vehiculeaza profesionistii. Ei stiu sau simt care e locul tarii lor in lume. Sus sau prea jos. Romanii sunt obisnuiti de mult cu lipsa de insemnatate a tarii lor. O vreme au anesteziat-o, ajutati de balivernele despre excelenta industriei ceausiste sau, acum, despre performanta mereu iminenta a echipei lui Becali. Singurele ocazii in care concluzia subinteleasa despre izolarea garantata a Romaniei s-a trezit bruscata au fost aberatiile: Nadia, bata minerilor, Ilie Nastase, Hagi. Toti si toate foarte deosebite, dar explicabile prin aparitia unui gest eruptiv si atipic. Sansa noastra de notorietate a depins, aproape intotdeauna, in ultimii 50 de ani, de exceptia josnica sau geniala. Astfel, toate lucrurile pentru care am fost luati in seama au ajuns in lume printr-un tipat, prin violenta sau prin supradotare nativa. Niciodata ca produs al unei societati pregatite sa deschida conversatia de la inaltimea sau noutatea propriilor valori.
Succesul lui Mungiu e, dimpotriva, amprenta unei generatii insistente, rabdatoare si optimiste. Si, pana la urma, invingatoare. Generatia Mungiu a lucrat, de la bun inceput, in afara sistemului de stat. Refuzati adminstrativ, regizorii ei au fost confirmati de timp. Mai bine zis de schimbarea "directiei" timpului, de acea curbura a societatii si a culturii pe care birocratiile nu o inteleg, o boicoteaza si o subestimeaza. Aceasta miscare imperceptibila spre alta stare, spre alta tara in aceeasi tara a fost preluata si reprezentata de generatia tinerilor regizori. Marea noutate radicala vine din simplul fapt ca acesti oameni, desi impresurati de indiferenta si rea-vointa, nu au cazut in melancolia automata care a dat regula si psihologia de bon ton, la intalnirea cu "ei", cu dinozaurii pe care am invatat sa-i integram in propria noastra glorie de resemnati. Generatia Mungiu a reactionat atipic. A inceput sa-si puna probleme, sa le vada si sa le gandeasca in termeni proprii. In acei termeni noi si originali care erau, deja, de la nastere si fara stiinta noastra, limbajul unei epoci noi, limba de circulatie in medii si grupuri mult mai numeroase: intre tinerii care mazgalesc frenetic in "blog-notes", intre capitalistii timizi care vor face sau nu bani, dar si-au cucerit autonomia etica si s-au desprins de arhipelagul social postcomunist, ba chiar si intre veteranii peste care a trecut senila comunista si asteptau elucidarea juridica (s-a implinit, pe 18 decembrie 2006), istorica, dar si spirituala a marii umilinte RSR-iste. Asta au reusit sa vorbeasca si sa spuna, cu toate imperfectiunile si naivitatile, filmele generatiei Mungiu si asta a facut din aceste filme si din regizorii lor un fapt de cultura recognoscibil in tara si in afara. Palme d’Or de la Cannes a semnalat mai clar, cu mai multa autoritate si - asa cum ne place noua, romanilor - cu panas occidental momentul in care valul istoric a trecut un prag. Tranzitia a luat sfarsit. Romania nu mai e locul in care nu se intampla nimic altceva decat stim noi intre noi, ci un spatiu care nu ne mai apartine total. O patrie intacta, care se universalizeaza si incepe, astfel, sa tina de o umanitate generala, nu de un aranjament abuziv intern. Romania incepe sa devina inteligibila. Birocratia cinematografica n-a inteles nimic, pentru ca ea nu intelege, ci conserva, improprietareste si protejeaza. Functia labirintica a blocajului aplicat noului de birocratia diriguitoare e bine cunoscuta. In cazul filmului, ea a repetat modelul mama fixat de rasnita parlamentara. Filmul lui Mungiu a trecut prin comisii, concurs de proiecte, licitatii, legea romana, legea europeana, evaluari si a luat nota mica. Francezii au inteles altceva. Au inteles ca am devenit compatibili. Noi cu ei si ei cu noi. Prin puterile noastre mici, aproape ilegale, privind insistent, radical, revansard si inca neclar spre trecutul comunist, spre timpul din care ne tragem, inca. Tema va cadea curand, desi marele film despre comunism trebuie facut, candva, probabil de o generatie limpezita si mai bine instruita. Declaratiile lui Mungiu, care a vorbit, la Cluj, despre satietatea de film pe tema comunismului, nu au nimic deplasat sau ingrat. Cineva trebuie sa povesteasca noua lume romaneasca, in toata devianta si noutatea ei entuziasta. Forta de soc a noilor generatii de romani e contradictorie: spre deosebire de lumea veche, proasta in certitudinile ei kitsch, filmate de S. Nicolaescu si trupa, noua Romanie e mult mai circumspecta fata de clisee, mai pornita pe fapte, dar si mai nevrotica. Nu e de mirare: noul e o cucerire traumatica.
S-a spus, in graba, despre Mungiu si ceilalti ca au inlocuit fotbalul si raportarea perpetua la calificarile in turneele finale ale Europenelor si Mondialelor. Asa e, dar aceasta mutatie trebuie bine inteleasa. Ea a avut loc doar la nivelul limitat al grupurilor consumatoare de cultura vizuala. In rest, lumea romaneasca nu va scapa de proletarizarea festiva prin fotbal, asa cum nici o alta societate nu se va putea feri de acest fenomen de simplificare globala. Insa diferenta pe care o aduce, macar in cateva zone sociale, mutatia de accent de la fotbal la film, de la entertainment la arta e extrem de pretioasa. Ea inseamna un plus esential de constiinta, o privire intoarsa, in sfarsit, spre substanta si procesele de adancime ale Romaniei. Adevarul e ca fotbalul, mai bine zis noua industrie a fotbalului mediatizat, e o forma vasta de ignoare simultana, in grupuri enorme. Mungiu, Puiu, Porumboiu pun in locul ei o emotie care vorbeste despre toti cei de fata si cei ce au fost: un film. Din nou: nu conteaza cat de nemaipomenite sunt aceste filme. Important e ce s-a pus in miscare: un fel de a gandi si un realism.
Acest asalt imperfect, dar energic aduce la viata iar o cultura obisnuita sa se masoare, jurizata provincial, numai cu ea insasi si sa-si acorde lauri cu spatele la restul lumii. Nici o coincidenta. Generatia Mungiu a fost recunoscuta in afara, in momentul in care inauntrul tarii nimic nu mai e fix, totul curge, iar interventia birocratica nu mai poate opri hemoragia.
Eurointegrarea, referendumul, nemultumirea, vacarmul, strada, mentalitatile schimbate de infiltratia hispano-capsunista se simt, de la un cap la altul al tarii. Si nu trebuie sa te pricepi la film pentru a recunoaste noua coloratura a vietii.
