Si idiotii locali sunt utili

Confundat cu autorul unui roman politist de succes global, Samuel Huntington (1927-2008) a plecat dintre noi pe 24 decembrie, lasand in urma o corectie fundamentala: povestea despre cearta civilizatiilor e, pur si simplu, forma istorica a prezentului. Posteritatea lui Huntington e totuna cu actualitatea lui Huntington. Lumea in care traim e, in mod vizibil, suma conflictelor generate de culturi, de convingeri si de valori ireductibile. Ortodoxism, capitalism, islamism, socialism se desfid si exclud, intr-un amestec de conflicte care poarta, aproape de regula, titluri improvizate inexact de mediile de informare: razboiul din Gaza, resurectia nationalismului rus, razboiul din Irak, insurgenta talibana. Pana si turbulentele financiar-economice sau ideologiile extrem-persistente ascund in subtext pulsiuni nascute din valori resentimentare si din convingeri care neaga sau ataca in numele unei noi ordini generale si, implicit, culturale. Huntington nu l-a prevazut pe Madoff, dar jubilatia anticapitalista declansata de deraierea pietelor financiare e, in mod fundamental, o pulsiune colectivista si traduce in termeni moderni o nostalgie primara incriptata intre datele fixe ale "sufletului" omenesc. Acelasi camuflaj protejeaza castrismul cubanez si tot el permite valul de admiratie naiva generat in Occident de a 50-a aniversare a "revolutiei".

Nervi dupa glaciatiune
 
Atata vreme cat vor continua sa fie intelese ca predictii apocaliptice sau rastalmacite ca prelungiri vinovate ale filozofiei lui Spengler (poate cel mai nedreptatit dintre filozofii culturii), ideile lui Huntington nu duc nicaieri. Intr-adevar, conflictul si contradictia nu se pot explica prin ele insele. Razboaiele si violenta istorica isi contin povestea si atat. Huntington a deschis, insa, o discutie incomparabil mai larga decat desenul animat violent despre culturi pe care i-l atribuie nenumarate rezumate prost scrise si rau gandite. Adevaratul mesaj al lui Huntington poate fi redus (si adancit) la cateva cuvinte: importanta, puterea si fragilitatea culturilor. Continuand, importanta culturilor, asa cum e ea sesizata de Huntington, inseamna pur si simplu determinismul cultural general care dicteaza mersul relatiilor umane, adica evolutia a ceea ce noi numim, in termeni tehnici, politica, natiune, conflict si dominatie. Dupa 50 de ani de ecranare completa, radacinile culturale ale comportamentului colectiv uman au devenit, iar, vizibile sau mai degraba importanta lor nu mai poate fi negata. Razboiul Rece, autorul aparentului armistitiu cultural general, ar trebui, poate, recalibrat si reetichetat. Glaciatiune culturala ar fi, probabil, un titlu mai potrivit. Puterea si, simultan, fragilitatea culturilor e o tema pe care Huntington a subliniat-o suficient, iar auditoriul sau a ignorat-o insistent. Observatiile lui Huntington noteaza, pe de o parte, vivacitatea agresiva a anumitor culturi, si anume a culturilor "perdante" si, implicit, "revansarde". Islamul, ortodoxismul, in genere latura colectivista a formulelor de organizare umana sunt, astazi, ofensive, au o agenda clara, dubii minime si o rata de exercitare spectaculoasa. Aceasta nervozitate, dusa, fara ezitare, pana la sacrificiu, e "puterea" manifesta a culturilor, mai ales a acelor culturi aparent obosite de insucces si subdezvoltare. Exemplul tipic e conglomeratul arabo-islamic, detinator concomitent al unui esec masiv de constructie statala si al unui militantism care a condus direct la terorism. Dimpotriva, fragilitatea culturilor, asupra careia Huntington insista, avertizand Statele Unite ca risca enorm daca nu descopera o noua miza in nucleul cultural protestant, pare rezervata culturilor inalte, prospere, superdezvoltate.

Adrenalina vine de la Rasarit?

Indolenta sau lipsa de anticorpi a culturilor aflate in aceasta situatie, de la un capat la altul al Occidentului, e un fenomen fascinant. Forma cea mai vizibila a acestei fragilitati care vulnerabilizeaza e un complex derutant si contradictoriu. Ea are aparenta criticii si pare sa continue, deci, instinctul fundamental al acestor societati si al maretiei lor istorice. Insa critica si "impotrivirea", atat de la moda si celebrate mediatic in societatile liberale ale Occidentului, se intorc impotriva valorilor interne care dau coeziunea si siguranta culturilor gazda. Contestatia ataca in numele dreptului la expresie si indoiala, are aparenta moralitatii desavarsite si sfarseste prin a legitimia, a face loc sau a favoriza adversarii neimpacati ai libertatii. Culturile occidentale sunt mai slabe, nu mai sigure si nici mai libere, dupa asalturile succesive ale grupurilor civice anti-Bush, ale asociatiilor proimigratie ilegala sau ale demonstrantilor care denunta "Holocaustul din Gaza". Forta critica devine agent de eroziune interna. Conduse de aparentele progresive si libertare ale acestui program mereu promovat de mediile de informare si inoculat in centrele universitare de elita, societatile isi pierd capacitatea de a distinge intre bine si rau. Relativismul devine doctrina unica, iar toleranta trece in indiferenta subventionata de fonduri publice. Reaparitia "idiotilor utili", in varianta de masa, cu o imagine "glamour", mult peste infatisarea detectata de Lenin in 1924, e cel mai cursiv si nelinistitor mecanism de autonegatie al civilizatiei occidentale in faza de fragilitate descrisa de Huntington. Cumul de culpa si epuizare, aceasta forma de autodegradare a provocat interpretari contradictorii. Huntington a lansat un avertisment clar. Alti teoreticieni au incercat sa mearga mai departe si au ajuns, astfel, la ideea surprinzatoare, dar si incurajatoare dupa care impasul curent al constiintei critice occidentale va fi contracarat de energia societatilor "tinere" sau, mai degraba, tinere intr-ale democratiei si capitalismului. Asa-numitele societati "emergente" ale Rasaritului european au fost investite si aproape insarcinate cu nobila misiune de a umple golul de convingere al societatilor occidentale. Ideea e de inteles, dar filiatia acestei propuneri trebuie la randul ei inteleasa. Caci, in spatele acestei substituiri, se ghiceste destul de usor vechiul mit al "Rasaritului Providential", acea zona de energie si spiritualitate conservata intact care salveaza un Occident corupt. Varianta moderna a acestui cliseu, care a remorcat indeobste fixatiile nationaliste ale panslavismului si ale sentimentului de inferioritate ortodox, e insa mult mai putin credibila decat s-ar putea banui.

Forta de munca migreaza, forta interna conteaza

Societatile est-europene au, intr-adevar, potential si acest lucru a fost dovedit, rapid, de rate de crestere care i-au entuziasmat pe antreprenorii si economistii occidentali. Insa supozitia referitoare la vitalitatea rasariteana e o observatie limitata la parametri economici. Ea e, de la bun inceput, prizoniera unei contradictii masive: societatile estice si-au manifestat apetitul "servind" modelul economic occidental si acoperind ieftin cerintele de consum ale acestor piete. Ce s-a intamplat in momentul in care apetitul consumist occidental a fost redus sever s-a vazut si se vede, de la un cap la altul al Europei de Est. Puse in situatia de a naviga in afara ghidajului economic occidental, societatile est-europene n-au reusit, fireste, sa inventeze o alta realitate. Aceasta situatie simpla si dramatica ar trebui sa impinga spre un diagnostic mai atent si sa tempereze optimismul compensatoriu care vede in Est o solutie imediata a problemelor din Vest. Societatile rasaritene au livrat forta de munca si costuri de productie mici, dar asta nu inseamna decat ca Rasaritul a raspuns mecanic unei solicitari mecanice. In rest, alcatuirea interna si in sistemul de adancime ale Rasaritului nu sunt deloc lumea odihnita si bine calibrata pe care o banuiesc adeptii "pietelor emergente". Nici nu putea fi altfel. Intreg platoul rasaritean al Europei a traversat o trauma de 50 de ani, dupa un prim contact nu tocmai concludent cu formele politice si economice ale liberalismului occidental. La capatul acestei experiente, care tine, in cazul multor state estice, loc de modernitate si modernizare, nu era de asteptat o "renastere" integrala si tocmai bine pregatita pentru a prelua necesarul de angajament al Occidentului. Cazul Romaniei e mai mult decat ilustrativ.

Educatie prin contestatie

Capitalul uman al Romaniei e, mai curand, o problema decat o realitate. Atat cat poate fi masurata prin performanta, forta capitalului uman romanesc s-a exercitat in afara tarii. Migratia a doua-trei milioane de persoane apte de munca a rezolvat temporar criza de pe pietele italiana si spaniola, dar asta nu spune nimic despre calitatea intrinseca a lumii romanesti. Plecarea bratelor de munca nu a fost urmata de aparitia in scena a unui curent innoitor. Adevarat, banii trimisi acasa au devenit singurul sistem de pensii si asistenta sociala viabil la tara. Zone sarace (dar numai zonele sarace si, in mod istoric, mai active) sunt populate de case noi si solide si dotate cu instalatii casnice decente. Insa repartitia rurala a votului nu s-a schimbat semnificativ, iar viata la tara ramane, majoritar, o forma de mizerie vag subventionata. Ideea dupa care importul de valori provocat de contactul a doua milioane de oameni cu Occidentul va rasturna datele dominante ale mentalitatii interne nu e, inca, demonstrata. Mai grav, o parte insemnata a lumii noi, a "tineretului studios", care ar fi urmat sa ofere o mostra de constructie sociala in libertate, a infirmat si continua sa infirme laborios. Nu e vorba de un faliment general. Exceptiile si meritul tinerilor intelectuali exista, dar lupta cu o masa statistica de impostura si rapacitate precoce. Intr-un fel, societatea romaneasca repeta, in cadrele Estului, deficientele clasice ale experientei occidentale contemporane. Educatia e problema de baza a noilor generatii si nimic nu a facut mai mult rau unui sistem de invatamant puternic deteriorat de comunisti decat pavoazarea superficiala cu terminologie si multiplicarea inepta cu institutii de invatamant "superior". Consecinta logica e multipilicarea unei rezervatii de titrati incompetenti si scaderea permanenta a nivelului profesional general. Tendinta de proletarizare cu diploma va duce, poate, la nevroza antisociala pe care am vazut-o, de curand, la lucru pe strazile Atenei. Deocamdata, lipsa de calitate a unei mari parti a noii generatii de titrati e insotita de degradarea asa-numitei zone de elita, adica a grupului bine sau mai bine educat, angajat in dezbaterea publica. Nici aici deficienta nu e totala, dar forta negativa a mercenariatului intelectual e considerabila si influenta. Indeosebi intre intelectualii sau pseudointelectualii angajati sau "inchiriati" in presa. Lipsit de autonomie morala si de siguranta interioara, prolific, dar carierist, acest grup incepe sa repete acum esecul "idiotilor utili" de pe scena occidentala. Deplasarea unui nucleu solid de tineri oameni de cultura si de presa spre stanga (pe care nu o cunosc, dar o practica) a devenit sic, iar contestatia utopica a politicii democratice e deja o voga urbana. Absenteismul, refugiul in deriziune si flegma intelectuala, sila de vintrele politicii si plictisul vorbaret incep sa faca scoala si sa educe. Plictisul si invidia colaboreaza si produc deseuri narcisiace. Contestatarii sunt excedati de tot ce nu e prezent si personal. Trecutul are o functie decorativ-minora. Comunismul devine, astfel, o uriasa inactualitate care impiedica lumea buna si desteapta sa "move on". La fel de probabil, o alta cauza de iritare e prestigiul popular persistent al figurilor publice testate de ultimii 20 de ani: Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu. In consecinta, nevricalele cumulate ale acestei paturi iritate si nesatisfacute secreta balbaiala tipica pentru inversionismul intelectual agreat in lumea post-orice: anti-anticomunismul. Jocul se repeta si mintile datoare cu un efort de luciditate prefera relaxarea si gratificarea prin contestatie. Si idiotii locali sunt utili.