De același autor
Cei patru sunt cetateni britanici. Ce sunt, atunci, cetatenii britanici? Ceva sau altceva. Aproape orice. Cu siguranta, un pasaport. Mult mai putin sigur, un fel de a fi. Deloc, un instinct educat de coabitare. Cand trec aiurea strada, pe Calea Victoriei, si aud “ti s-a urat cu viata, boule?!”, ma simt acasa. Nu pentru ca sunt injurat in limba mea, ci pentru ca nu ma tem de cei ce o vorbesc. In Anglia, lumea traverseaza regulamentar, dar nu se mai simte acasa.
Urmeaza statia Mecca – TATP
7 iulie a fost o zi plina de morti, explozii si despartiri. 54 de cadavre, 4 bombe si o implozie. Mortii cu mortii, desi Mihaela Otto ar fi vrut, in continuare, cu sora ei, Diana, cu mama ei, Elena Draganescu, si cu ce i-o mai fi placut ei, inainte sa greseasca in fata Profetului din rucsacul unui “cetatean britanic”. A fost o eroare: cineva a urcat la statia King’s Cross, cu gandul sa coboare la Mecca. N-a fost nici o eroare. Ce poate fi mai precis decat 3 kilograme de Triperoxid de Triacetona? (TATP)? Bum! Viata e o scama, un ciot, un retevei, un nimic gasit pe drum. O miscare nervoasa sau o secunda marcata pe timer si gata. Am aruncat-o. In aer. A disparut. Am uitat-o, pentru ca nici n-a fost. Terorismul islamic e credinta in esenta neesentiala a vietii. Clar si cu zambetul pe buze. Rostita de filozofii tarzii ai Occidentului, de la Sartre la Derrida, aceasta idee cocosata nu era decat semnul ca spiritul profesionist occidental se imbie la istericale. Aceeasi idee, pusa in practica si in TATP de teroristi musulmani, e un fapt terminal. Lucrul real. In prezenta lucrului real, intelectualii europeni sunt sub masa. De frica, din admiratie perversa, din ura de sine. Lucrul real ii face lasi, explicativi si nechibzuiti. Educatia i-a facut prosti. De aici, implozia care a urmat, urmeaza si va urma exploziilor de la Londra.
Occident cu supozitoare
Am aflat abia pe 7 iulie 2005 un lucru pe care ar fi trebuit sa il intelegem inca din 11 septembrie 2001, dar am acceptat sa il ignoram, sfatuiti si dezinformati de propriile noastre elite. Occidentul e in razboi si e prost pregatit. Armatele sale sunt mai puternice decat au fost vreodata. Moralul, slab ca niciodata. Conflictul cu lumea islamica are loc in momentul in care valorile noastre nu mai au sustinatori printre cei ce dau tonul vietii publice. Daca fac ceva cu adevarat, clasele luminate sunt prinse pana peste cap cu justificarea crimelor inamicului si cu defaimarea valorilor aflate deja sub atac musulman. Imediat dupa ce a devenit clar ca autorii macelului din 7 iulie au fost musulmani, nascuti, educati in si divortati de Marea Britanie, intelectualii, functionarii si sefii de institutii au inceput sa explice de ce aveau teroristii toate motivele sa-si stinga naduful. Ei bine, bombele sunt reactia justifcata la agresiunea din Irak. Si inainte de Irak? 11 septembrie a fost reactia la sprijinul american pentru Israel. Si daca n-ar fi fost Israelul? Atunci, TATP-ul din rucsacele teroristilor s-ar fi amestecat cu secole de oprimare coloniala. Si daca n-ar fi fost oprimarea? Atunci, venea la rand macelul neprovocat al Cruciadelor.
Toate aceste supozitoare istorice, folosite in pripa de mediile de informare sau plantate cu fast in lucrari academice, lustruiesc in rezumat o idee veche: istoria ca manifestare a relatiilor de putere - cum o alinta academicii de astazi, oglinda a luptei de clasa - cum ii spunea Marx. Cugetarea contemporana si camerele ei de ecou mediatic au dus reductionismul marxist pana la capat: Occidentul s-a dezonorat si e marele vinovat istoric; lumea occidentala trebuie reeducata, fie prin deconstructia propriilor valori - de care se ocupa universitatile sale -, fie prin tributul de sange platit periodic sub bombele “insurgentilor” musulmani. Occidentul trebuie, de asemenea, sa despagubeasca. O poate face prin toleranta integrala, acceptand orice si retragandu-si complet dreptul la opinie, norme si loialitate. Culturile straine sunt egal indreptatite si recomandabile. Aceasta teorie prescolara se numeste “multiculturalism” si minte inca din titlu. In plina toleranta “multi”, exista, totusi, o cultura fara nici un drept: cultura occidentala. Dupa aproape 30 de ani de toleranta caricaturala, efectul - o catastrofa totala, o forma de anarhie acreditata, pe care doar maniacii studiilor culturale nu o pot zari. Cazul britanic e aproape comic.
Roadele diversitatii
In numele multiculturalismului, “comunitatile” musulmane au fost incurajate sa isi urmeze traditia si sa isi “celebreze” identitatea. In numele diversitatii, pentru fiecare gest care le departa de lumea britanica, aceleasi comunitati au fost premiate (cu studii si carti, iar acestea cu posturi universitare) si subventionate (Centrul de Tineret din Leeds, unde au fost recrutati trei dintre purtatorii de rucsace cu TATP, era subventionat cu fonduri britanice si europene). De pe la jumatatea anilor ’80, comunitatile au devenit fortarete. Ministate islamice au aparut in interiorul statului britanic, fara obligatia de a se supune obiceiurilor locului si legilor natiunii. Nimeni n-a indraznit sa sufle o vorba, in climatul de teroare intelectuala impus, de sus, de armata profitorilor si profesionistilor tolerantei. Dimpotriva. In numele progresului etic, au fost adoptate legi noi, impotriva incitarii la ura rasiala, iar prevederile legislatiei antiterorism au fost reduse sau atenuate. In martie, falanga parlamentara a stangii umanist-laburiste in alianta cu un Partid Conservator care a renuntat la principii, in speranta ca va deveni electibil, au castrat un pachet de legi care propunea masuri speciale de supraveghere a indivizilor suspectati de terorism. Nu ca ar fi fost lipsa de clienti.
Welcome to England!
Teritoriile britanice de mare concentratie musulmana au intrat usor in circuitul de intoxicare. Imami, teroristi, predicatori, o echipa completa de demagogi islamici furibunzi si totusi calculati au inceput sa faca naveta intre Karachi si Leeds, Faisalabad si Bradford, Lahore si Blackburn. Moscheele britanice au devenit centre de indoctrinare. Predicatori, adusi din Arabia Saudita, Pakistan sau Egipt, pe post de vedete, au sustinut recitaluri pe tema conspiratiei iudeo-americane, au acordat burse de fanatizare la vreuna din cele 8.000 de scoli religioase (madrassele pakistaneze) si au preamarit pe fata gloria martiriului sinucigas. Restul a fost desavarsit de profesionisti ai racolarii, sositi din imediata apropiere a centrelor de comanda Al-Qaida. La frontiere, ei au dat nas in nas cu vechea lor protectoare, toleranta multiculturala, si au trecut fara probleme, acolo unde est-europenii trebuie sa prezinte copii dupa actele rudelor moarte in ultima suta de ani.
Se crede ca, dupa 10-12 luni de indoctrinare, un tanar musulman britanic poate fi transformat intr-un sinucigas entuziast. Siguranta de somnambul si zambetul idiot din clipa exploziei nu se obtin usor, dar metoda e bine pusa la punct, iar operatorii isi cunosc meseria. Cine se lasa fascinat de transa finala a teroristilor sinucigasi ignora luciditatea cinica a antrenorilor. Instrumentul lor principal nu e nici istoria oprimarii, nici saracia si nici soarta fratilor de peste mari, ci un extract de Islam pur.
Terorismul islamic e islamic
Se spune, pana la migrena, ca Islamul nu are legatura cu terorismul. Ideea nu se sprijina pe nimic. Totusi, edictul e nelipsit din editorialele si de pe ecranele occidentale. Ca dupa fiecare atentat, si in seara zilei de 7 iulie, musulmani “moderati” au facut turul televiziunilor, recitand mantra despre “minoritatea minuscula” care nu reprezinta Islamul, Religie a Pacii. Toata lumea e multumita. Directorii media se duc acasa mandri de ei, fara sa se intrebe care dintre copiii lor vor calatori, curand, pentru ultima oara, cu metroul. Clericii “moderati”, sau macar o parte din ei, se intorc la moschei, unde o iau de la cap, propovaduind in arabeste scarba de stricaciunea vietii pagane a Occidentului. Intre ei, Hani al-Sibai, un cleric din Londra. Numarul lui favorit merge cam asa: acasa, in sufragerie, al-Sibai primeste vizita echipei de la televiziunea Al Jazeera. Unitatea de emisie prin satelit e parcata in fata casei si al-Sibai vorbeste, in direct, unui auditoriu panarab enorm. Ce are el de spus? Sa ascultam, in traducerea saptamanalului Sunday Times, din 17 iulie: “Atentatele de la Londra au fost o mare victorie”. “Nu e, totusi, rau ca au fost ucisi civili?” - intreaba reporterul. “Termenul civil e o creatie occidentala. Asa ceva nu exista in prescriptiile religioase islamice. Pentru musulmani, oamenii sunt fie in Dar al Harb, fie in afara lui”. Ce a vrut sa spuna moderatul al-Sibai si ce au inteles, desigur, ascultatorii lui e ca Islamul imparte lumea in doua: Dar al Harb, lumea razboiului, in care traiesc necredinciosii, si Dar al Islam, lumea in care traiesc musulmanii. Prima lume trebuie cucerita.
Daca nu se supun de bunavoie, necredinciosii trebuie ucisi. Aceasta idee, repetata zi de zi in moschei si reluata in nenumarate declaratii program ale teroristilor, de la Bin Laden la Zarkawi, nu e o gaselinta. Ea e elementul cel mai activ al patrimoniului politico-religios islamic. In lectura filologilor, Islamul e, bineinteles, o religie a pacii, dar religia e ce fac oamenii din ea. In cazul terorismului islamic, terorismul e suta la suta islamic, pentru ca traieste ideologic din prelucrarea unei religii afine.
O vorba de retinut: ruthlessness
In fata acestei forte propulsate de o idee feroce, societatile occidentale reactioneaza cu banalitati postistorice: demonstratii cu steaguri mari, la care civilii agita baloane, recita poezii proaste si fac un bine porumbeilor, articole despre Londra sau Madridul care nu se vor lasa invinse (ceea ce, probabil, ar trebui sa ii umple de groaza pe musulmani), declaratii, in care personalitati publice (care nu mai circula de mult cu metroul) promit, in numele celor care circula cu metroul, ca nimeni nu isi va schimba obiceiurile (un gen de sfidare pe care omul de rand nu il practica din eroism, ci pentru ca trebuie sa ajunga la slujba). Toate aceste frumoase actiuni de propaganda publica ar fi tonice, ba chiar distractive, daca n-ar exista contextul. Lumea islamica participa la acelasi razboi, dar nu foloseste montajele literare. Terorismul conteaza tocmai pe slabiciunea, pe lipsa “de vana” a inamicului. Terorismul islamic a desavarsit aceasta strategie, adaugandu-i ceea ce filosoful american Lee Haris a numit “ruthlessness”: cruzime, duritate, indrazneala, caracter nemilos. Aceasta trasatura nu are nevoie de multe explicatii. O cunoasteti de cand erati intimidati, la scoala, de repetentii golani. Daca nu va aduceti aminte, alegeti maine un prieten cunoscut pentru bunele purtari. Intrebati-l ceva si, pana sa deschida gura, trantiti-i un cap in gura. Apoi suierati: “Daca mai faci, iti vars matele”. Reluati procedeul, seara, dupa ce ati terminat panda si v-ati convins ca prietenul se intoarce singur acasa. Perseverati. Dupa cateva sedinte, prietenul va inventa singur un motiv, va gasi o explicatie si se va simti un pic vinovat. Ati castigat.
Iluzii numerice
Intalnirea civilizatiei occidentale cu energia brutala a Islamului nu trebuia sa fie neaparat preludiul unei catastrofe. Occidentul a mai purtat razboaie de supravietuire. Conflictul cu nazismul german si razboiul cel lung si rece cu Ideea Comunista s-au terminat cu victorii totale sau suficiente. Ciocnirea cu Islamul are date diferite. Razboiul cu nazismul german a fost un razboi clasic, decis de forta si inteligenta militara. Razboiul cu Ideea Sovietica a fost indirect. Victoria a fost fortata, prin distantare, prin strategia de “continere” (containment), altfel spus, izolarea incendiului in limite dinainte stabilite. Spre deosebire de aceste doua episoade fundamentale, razboiul cu Islamul e primul mare conflict insotit de amestecul de societati si populatii. Razboiul cu Islamul nu are front si linie de demarcatie. Contactul e total si permanent. Purtatorii ideilor mortale pentru Occident au acces neingradit la organele interne ale marelui lor adversar. Prietenul pe care il snopim fara avertisment ne e coleg de apartament, ba chiar gazda. Aceasta imprejurare face din conflictul cu Islamul o proba aproape imposibila. 18 milioane de musulmani traiesc in statele Europei de Vest. Proiectiile ii gasesc, in jurul anului 2035, la 40 de milioane.
Ei sunt singurul si cel mai activ caz de identitate saturata de certitudini, intr-o Europa care si-a lichidat voluntar orice forma de apartenenta.
Numerele insala. Musulmanii actioneaza ca o minoritare cu forta majoritara, dupa modelul pe care istoricul englez Arnold Toynbee l-a numit “proletariat universal”: o minoritate subversiva, fanatizata de o energie neobosita. Un agent cu obiective precise, intr-o lume detensionata, nesigura pe propria identitate, subtiata de prea multa politete fata de idealuri si, prin asta, cooperanta.
O anecdota veche de o suta si ceva de ani spune ca Regina Victoria a organizat un banchet in cinstea ambasadorului Rusiei. Spre sfarsit, au fost aduse vasele cu apa parfumata, pentru spalarea mainilor. Inaltul oaspete le-a privit usor nelamurit. Apoi, cu un gest hotarat, a ridicat unul din vase si a baut pana la fund. Asistenta a incremenit. Dupa o clipa, Regina a luat, la randul ei, unul din vase si a baut pana la capat. Curtenii au imitat-o, usurati. Onoarea Curtii era salvata. Oaspetele fusese scutit de ofensa.
