De același autor
Gluma a durat pana acum cateva zile, cand un sir de evenimente neasteptate a pus capat iluziei ce se lua in serios si in profetic. Un adevarat postmodern ar fi remarcat, desigur, ca, in mod ironic, istoria s-a rastit la deconstructorii ei, cu putin inainte de disparitia lui Jacques Derrida, conducator al doctoratului pe care veacul nostru l-a sustinut cum laude in stiintele orbirii de sine. Despre ce evenimente e vorba? Nici o grija: ne reintalnim cu o cunostinta pe nedrept alungata. Natura umana. Atat latura ideala, cat si latura infernala.
Americani si...
Mai intai si mai intai, a aparut expresia "trupe americane si irakiene". Ea s-a asezat timid si a prins apoi un loc permanent in relatarile trimise de corespondentii de presa din Irak. Intr-atat de masiva a devenit prezenta soldatilor si politistilor irakieni, incat ea a fost remarcata pana si de corespondentii care au continuat, altfel, sa ii prezinte pe taietorii de capete si ucigasii de copii din Irak drept "insurgenti", "rebeli" si "membri ai rezistentei". De la zero, efectivele militare irakiene, antrenate de americani, formate din voluntari si fidele primului ministru Allawi, au ajuns la 70.000. Cifra pune o intrebare pe care partizanii "rebeliunii" sau "insurgentei" antiamericane si antiimperialiste ar da orice sa nu o auda: ce e miscare populara in Irak - mia de teroristi sositi din Iordania, Siria si Iran sau cei 70.000 de irakieni care s-au inrolat? Sa lasam iluziile la o parte. Irakienii stau la coada in fata centrelor de inrolare pentru ca sunt atrasi de solda. De ce nu sunt insa atrasi aceiasi irakieni de solda infinit mai mare pe care o platesc grupurile teroriste? Aritmetica pune aceasta problema in felul urmator: e 3 mai mare decat 15? Dupa relatarile de presa, ar trebui sa fie. In 15 din 18 provincii administrative irakiene e liniste. In 3 provincii nu e liniste. Nici nu trebuie mai mult. Combustibilul e suficient. Corul de presa functioneaza de mama focului si ne asigura, ceas de ceas, ca "Irakul e in flacari" sau, expresie antiincendiu, "inundat de violenta". Ce se intampla in cele 15 provincii majoritare (si, deci, minoritare, dupa logica noua) nu vom sti prea curand.
Urna antimedia
A doua veste proasta pentru galeria antiamericana vine din Australia. In ciuda dominatiei mediatice si stradale a fortelor "pacifiste", alegatorii australieni l-au mentinut la putere, pentru a patra oara consecutiv, pe John Howard, aliat fidel al Statelor Unite si partizan convins al actiunii in forta impotriva terorismului islamic. Ceva e, bineinteles, in neregula. Cum e posibil ca demonstratiile si mediile de informare sa dicteze ceva, iar alegatorii sa voteze altceva? Ziarele care cereau inlocuirea lui Howard au gasit o explicatie. Ele au conchis ca alegerile au fost decise de agenda interna, nu de probleme de politica externa. Aceasta idee e, pur si simplu, capitala mondiala a lipsei de judecata. Mai intai, pentru ca pune intr-o lumina penibila o presa care a ordonat, luni in sir, alegatorilor sa voteze pe criterii de politica externa si sa il doboare, astfel, pe Howard. In al doilea rind, pentru ca presupune, cu un dispret foarte la moda pentru omul de rand, ca australienii sunt niste batuti in cap care n-au bagat de seama ca ambasada tarii lor a fost aruncata in aer la Jakarta sau ca trei sferturi din victimele masacrului din Bali erau tineri australieni in vacanta. Cine cauta sa inteleaga de unde vine dezechilibrul enorm intre "opinia educata" si verdictul popular are, din fericire, la dispozitie un indreptar mult mai sobru. Masuratorile sociologice explica votul australian asa cum il vor explica - se va vedea, pe 2 noiembrie - si pe cel american. In ultima sa carte, Who Are We? (Cine suntem?), sociologul american Samuel Huntington descrie statistic pe 400 de pagini o noua realitate sociala: elitele mediatice si academice ale Occidentului anglo-saxon domina spiritul public si propaga fara oprelisti o agenda care nu are nimic de-a face cu valorile si dorintele zecilor de milioane de cetateni obisnuiti. Ruptura e totala in Statele Unite, nu si in Europa, unde o populatie imbatranita e dominata de instincte defensive si depasita de sporul de natalitate al minoritatilor islamice. "Europa va fi islamica pana la sfarsitul acestui secol" - exagera, descriind o tendinta reala, marele orientalist american Bernard Lewis, intr-un interviu publicat, in iulie, de revista germana Die Welt. Realitatea politica pe care o imbraca acest cumul de depresie morala si demografica a dat rezultatul alegerilor din Spania. In Statele Unite, Australia si, partial, Marea Britanie, adevarul e altul si scoate capul atunci cand milioanele ignorate de media nu mai pot fi eludate: la urna de vot.
Cupoane de corupere in masa
A treia stire proasta: comisia de ancheta insarcinata cu identificarea faimoaselor arme de distrugere in masa din Irak a ajuns la concluzii ferme - Saddam Hussein a avut arme de distrugere in masa, dar s-a debarasat de ele. Desi nu renuntase la reluarea proiectului, la ora declansarii razboiului, Saddam nu mai avea asemenea arme. A doua concluzie a comisiei de ancheta e la fel de interesanta: Saddam Hussein s-a jucat cum a vrut cu guvernele marilor puteri. Farsa a inceput cu ONU, cu inspectorii si sanctiunile votate de Adunarea Generala ONU. Saddam a lucrat dupa un plan elementar. Masina de propaganda a pompat imagini cu copii muribunzi si a plasat cifre fabuloase in presa si organizatiile caritabile occidentale: o jumatate de milion de morti, ca urmare a sanctiunilor economice. ONU a raspuns imediat lansand programul "Petrol contra hrana". Saddam a acceptat pios ideea si a transformat programul de asistenta intr-un motor de finantare. El a dispus elaborarea unui sistem de "cupoane" la purtator care dadeau detinatorului dreptul de a vinde petrol irakian din stocul acoperit de programul ONU. Cupoanele au fost plasate discret cancelariei presedintelui Federatiei Ruse, d-lui Charles Paqua, fost ministru francez, unui numar nespecificat de demnitari chinezi, unui numar de mari companii germane si catorva inalti functionari ONU. Toti au devenit agenti de influenta. E acum mai usor de inteles de ce si din ce s-a nascut opozitia "idealista" a guvernelor europene si a organismelor ONU fata de linia "agresiva" si "unilaterala" a americanilor. Mai mult, cu venituri proprii de 2,5 miliarde dolari anual, doar din programul "Petrol contra hrana", Saddam era pe punctul de a relansa productia de arme de distrugere in masa pe care o oprise dupa primul razboi din Golf. Culmea, Saddam nu facea un calcul lipsit de temeiuri. La doi pasi de Irak, autoritatile iraniene erau prinse pana peste cap cu dezvoltarea propriului program de inarmare nucleara. Din acelasi motiv, Saddam Hussein a tinut, pana in ultima clipa, sa lase impresia ca dispune de armamentul necesar pentru a tine in sah Iranul. Stratagema i-a fost fatala.
Nisipul de sub Zarqawi
A patra stire e un cadou din partea lui Abu Musab al-Zarqawi, un dezechilibrat iordanian, ajuns dupa aventuri incredibile in postura de continuator al scolii de gandire Bin Laden. Traiectoria nenorocita care l-a adus pe Zarqawi in Irak incepe intr-un oras industrial iordanian napadit de somaj, continua in Afganistan si Pakistan, revine intr-o puscarie iordaniana, e resuscitata de o amnistie a guvernului iordanian si se implineste la cateva zeci de kilometri sud de Bagdad. Acolo opereaza (in special, asupra gatului) "Monoteism si Jihad", un grup terorist (sau "militant", dupa numele de alint folosit de ziaristi occidentali). Un numar nefericit de mare de cetateni americani si britanici si asistentii lor turci, filipinezi si irakieni au alta parere. Nu o vom auzi niciodata. Ea s-a format, in fata camerelor video, imediat inainte de decapitarea lenta. Programul lui Zarqawi e elementar. El poate fi citit pe site-urile islamice sau ascultat pe casete audio remise posturilor de televiziune Al-Jazeera si Al-Arabia. Zarqawi e muncit de doi Diavoli. "Regatul lui Bush" si "Spurcatii siiti, tradatori ai Profetului". Aflam, altfel spus, ca bruta tatuata nascuta la Zarqa, in Iordania, e antiamerican, dar si antiirakian. Ca musulman sunit (aici si numai aici, el e "radical"), Zarqawi uraste ideea unui stat irakian unit, in care sunitii si siitii ar uma sa imparta puterea. De ce aflam aceste lucruri mai mult din studiile fara circulatie ale arabistilor si mult mai putin din mediile de informare? Poate pentru ca, declarandu-se dusman de moarte al "regatului Bush", Zarqawi e, cumva, tolerabil. Poate pentru ca ideile lui Zarqawi obliga la redefinirea conflictului intern din Irak. Scoala de presa antiamericana (sau mai curand anti-Bush) prefera sa vada in tulburarile din Irak o revolta armata populara antiimperialista. Zarqawi si alti teroristi aflati in Irak sunt, desigur, antiamericani. Ei sunt insa in aceeasi masura luptatori in interiorul unui conflict islamic-islamic. In sanul acestui conflict, Zarqawi e principala forta antisiita, iar Moqtada al-Sadr, alt erou al "rezistentei populare", e principala forta antisunita.
Primul e o prezenta convenabila Arabiei Saudite (de unde vine si sustinerea financiara, care nu seduce prea multi irakieni). Al doilea e o prezenta convenabila Iranului (de unde vine si sustinerea financiara care nu seduce mult mai multi irakieni). Amandoi sunt intermediarii prin care doua mari grupuri religioase preseaza politic asupra proiectului statal irakian. E insa foarte posibil ca acest sistem de presiuni sa duca la cu totul altceva decat isi doresc sunitii, principalii practicanti ai jocului de destabilizare. Irakul e o constructie statala intr-adevar arbitrara, pe care o datoram secolului trecut. In cele din urma, statul irakian ar putea fi redus la componentele sale de baza: un stat siit gravitand in orbita Iranului si viabil economic prin rezervele de petrol, un stat kurd la fel de bogat in petrol si un stat sunit in care ai carui locuitori vor avea toata libertatea sa manance nisip. Aici duce firul ideilor lui Zarqawi. Din fericire, asa cum ne spun masuratorile lui Huntington, publicul larg, in special anglo-saxon, a invatat de mult sa nu creada in realitatea externa asa cum se vede ea la televizor.
Macelarie militanta
Zarqawi si "militantii" lui au ucis sute de irakieni, la gramada. Cand e vorba de occidentali, Zarqawi si colegii lucreaza insa pe alese. Nicholas Berg, Eugene Armstrong si Jack Hensley, americani angajati de firme care lucreaza in Irak, au fost decapitati fara ceremonii. Teroristii stiu ca nu au ce negocia cu americanii. In schimb, Ken Bingley, un mecanic englez in varsta de 62 de ani, a fost umilit vreme de 23 de zile. Dupa doua reprize de inregistrari video in care a fost fortat sa cerseasca mila si sa il invinuiasca pe primul ministru Blair, sarmanul Bingley a fost decapitat incet, cu un cutit lung, manuit de Zarqawi, asistat de alti trei "radicali" care au tinut victima la sol. Cu un minut inainte de a fi casapit, Bingley a fost silit sa ceara, din nou, in mod absurd, ajutorul primului ministru Blair.
Unde e de gasit in aceste fapte, minutios inregistrate pe video si plasate pe Internet, cauza islamica? Dar cauza oprimatilor din toata lumea? Sau macar izvorul spiritual care va curata lumea de rugina americana? Raspunsul n-a sosit inca. Furia antiamericana a strazii si analiza sofisticata a intelectualilor s-au retras in cautarea unei teorii. Si a viitoarei iluzii.
