De același autor
O singură întrebare străbate în ultimii ani straturile stupefacţiei mele neputincioase faţă de marasmul politic şi de cel general social al României: există o damnare cumplită a acestui spaţiu? Există vreun înger căzut, o putere invizibilă malefică care să fi luat locul îngerului păzitor al României?
În acest mic Paris găunos care este Bucureştiul, viaţa este tot timpul palpitantă la modul negativ şi de aceea sănătatea populaţiei, şubredă. Pe trecerea de pietoni eşti agresat, iar culoarea verde a celui fără vehicul nu face decât să aţâţe şi mai tare iritarea frustrată a unor şoferi, după cum pietonul nu cunoaşte decât antireguli legate de traversat. Se scuipă copios, se aruncă cu năduf amabalaje, se înjură şi, mai ales, se drăcuie în „cea mai creştină dintre ţări“. Se fură de dragul artei şi din profesionalism, se cerşeşte pentru că rentează, iar pomana se dă întotdeauna cu o undă de suspiciune. Copacii se ciuntesc („tunsoarea de primăvară“), dacă nu se dezrădăcinează complet pentru construcţia unor bodegi. Orcii au pus stăpânire pe verdeaţa oraşului. Oameni maturi continuă mentalitatea de puber-sub-comunişti care nu plăteşte transportul în comun. Femei şoferiţe care au devenit birjari la concurenţă cu bărbaţii. Și câte şi mai câte... Este, deci, palpitant. Prin contrast, în Occident sau aiurea este îngrozitor de cenuşiu.
Ce cultură în afară de a noastră a mai alcătuit un Atlas al mitocăniei urbane? Vă rog să-l răsfoiţi, e scris în latineşte şi realist ilustrat!
În numerele ultime ale revistei 22 au apărut constant reflecţii asupra imoralităţii fără niciun scrupul din zona politicului. A fost vorba de eşecul propunerii legate de integritate în cadrul PDL (Preda, Voinescu şi Macovei), precum şi de un caz similar în cadrul PNL (refuzul de a da curs cererii Săftoiu, Oprea, Orban privind punerea în discuţie a alianţei cu partidul lui Dan Voiculescu, ultimul dovedit turnător al Securităţii); a fost vorba de afacerea vămilor; a fost vorba de cazul Severin, de cazul Marius Petcu, de povestea WikiLeaks românească; este vorba permanent de persoane publice care sunt premiate cu nota zero la purtare.
Impresia în trecerea de la spaţiul public stradal la cel mai specializat politic nu face decât să întărească aceeaşi impresie: kali-yuga, apocalipsa autohtonă, iadul, pierzania.
Chiar suntem damnaţi? S-a instalat definitiv un înger căzut ca o melasă energetică invizibilă asupra mentalului nostru colectiv?
Dacă da, cu siguranţă nu de ieri, de alaltăieri. Să ne întoarcem puţin în istorie.
Nu există perioadă paradisiacă în istorie. Nici momentul 1948, nici domnia lui Carol I, nici perioada interbelică nu sunt momente perfecte ale existenţei sociale româneşti. Însă, comparativ, distanţa este uriaşă. Se putea vorbi atunci de morală ca stare de fapt, existau instanţe la nivel de grupuri civice şi politice care ofereau chiar paradigme de comportament uman. Anormalitatea stării actuale nu ţine de standarde scăzute de moralitate, ci de instalarea la nivel de mentalitate colectivă (aş spune de inconştient colectiv) a credinţei că imoralitatea este o stare de neînlăturat din mediul social şi politic românesc, imoralitatea e privită ca o normalitate românească. Este gândul rău cu care trebuie să luptăm fiecare dintre noi, la nivel personal, şi împreună, la nivel social.
Cu toţii ştim că momentul de inflexiune dinspre un social cu probleme morale spre unul care pare că s-a eliberat de astfel de zone ale conştiinţei (ca şi cum te poţi elibera de faptul că trăieşti cu celălalt ca aproapele tău!) a fost cel al instalării comuniştilor la putere. Însă acest lucru este numai parţial adevărat, după cum voi încerca să arăt. Să începem însă cu acest moment când istoria alunecă în josul oricărui povârniş al normalităţii umane. Este imposibil, după ce (re)vezi Memorialul Durerii (un film documentar ce se întinde pe durata a 30 de ore, 10 DVD-uri), după ce citeşti literatura şi istoria spaţiului totalitar, să nu te îngrozeşti de cât de sistematic a fost procesul de eliminare prin tortură şi execuţii a elitelor de orice fel (moral, profesional şi general uman) din această ţară. Fie că au fost oameni politici, profesionişti de valoare internaţională în multe domenii, ţărani fruntaşi sau muncitori, ei vor fi eliminaţi sălbatic de cei care ar fi trebuit să-i protejeze, să-i preţuiască şi să-i cultive. Pe lângă enormitatea eliminării în sine, care a însemnat surparea a tot ce ne putea conferi valoare ca ţară şi popor, au mai existat două vicii fundamentale ale procesului iniţial de comunizare a neamului. Primul dintre ele: aceşti oameni au fost eliminaţi în numele poporului însuşi, deci tot procesul a fost susţinut de o demagogie evident demonică. Scâlcierea realităţii, a faptelor evidente pentru orice conştiinţă normală a însoţit decimarea. Al doilea: cei incapabili, frustraţi, fără pregătire au fost puşi în funcţii de conducere printr-o semialfabetizare rapidă. Demagogiei i-a urmat o continuă viciere, proces în care nonvaloarea a luat locul valorii autentice. Rezultatul nu a constat din simplul fapt că morala colectivă a fost încălcată grosolan, ci s-a petrecut o modificare atât de profundă în mentalitatea poporului român, încât au luat naştere mutanţi umani. Aceşti mutanţi se caracterizează prin pierderea totală a fiinţei autentice şi a reperelor ei. Căci fiinţa umană nu este un „ce“ simplu obiectivant, ci ţine de un domeniu cu o anumită imponderabilitate pentru care trebuie să ai un simţ minimal sănătos. Or, acest simţ însuşi a dispărut.
La două întrebări majore legate de perioada totalitaristă nu am găsit nicăieri un răspuns: prima întrebare a fost pusă încă la Europa Liberă înainte de 1989 şi reluată de una dintre victimele regimului totalitarist în Memorialul Durerii: cum a fost posibil ca Răul să pătrundă fiinţa neamului românesc venind din afară? (Știm că regimul totalitar a fost instalat şi dirijat la noi de către ruşi.) Ce fel de anticorpi nu a reuşit să secrete organismul naţional de a putut fi atât de violent şi iremediabil aruncat la pământ? Care au fost cauzele acestei incapacităţi imunologice, dincolo de reacţia la regimul de dreapta din perioada interbelică, care nu poate constitui un explicandum suficient.
Și a doua întrebare majoră: cum a fost posibil ca doi oameni care au evoluat evident spre demenţă paranoică, soţii Ceauşescu, să domine un aparat de partid şi poliţienesc în cadrul cărora existau suficiente persoane, dacă nu majoritatea, cărora le era clară anormalitatea, minciuna generalizată şi înfundătura politică a timpurilor?
A doua cotitură negativă a României a constituit-o momentul 1989. Pentru că atunci, pe un teren social deja şubred, care căuta cu disperare soluţii din partea Occidentului, am fost invadaţi de o plagă mult mai puţin agresivă în mod direct, a cărei capacitate de viciere însă s-a exercitat prin insinuare: vorbesc aici de tarele postmodernismului. În partea lui negativă, postmodernismul poate fi caracterizat prin relativism fără repere şi perversiune generalizată. Ultima caracteristică preia titlul unui interviu cu psihanalistul Ch. Melman, care numeşte dorinţa perversă „în măsura în care ea este organizată prin raportare la o stare de dependenţă faţă de un obiect a cărui posesie reală sau imaginară asigură juisarea“. Cu alte cuvinte, te interesează ceva (un lucru sau o persoană) numai în măsura în care îţi oferă o satisfacţie imediată (juisarea), iar acest raport este unul de dependenţă. În acest sens, pentru a nu da decât un exemplu, nu mai poţi suferi din iubire, pentru că suferinţa este opusă juisării. (De suferit, le pauvre cœur, suferă în adânc, dar suferinţa este anihilată imediat cu primul obiect care oferă satisfacţie.) Legate de această mutaţie profundă a conştiinţei, care este echivalentă cu a nu te mai putea descurca deloc în stările sufleteşti de tip „pustiu“, „noapte“ (pentru care exerciţiile ascetice au mai multe soluţii), apar fenomene care ne sunt cunoscute: consumul alimentar excesiv determinat de reclamă, consumul de diferite obiecte (nebunia proprietăţilor grandioase şi numeroase, a maşinilor care nu încap în limitele spaţiului rutier românesc comun), pornografia (care este una dintre patologiile care au prins cel mai bine pe solul psihic românesc), drogurile (mult mai puţin răspândite la noi decât în alte părţi). Este greu de imaginat poate, dar generaţia celui care scrie aceste rânduri nu a ştiut ce înseamnă drog şi nu a văzut imagini erotice decât mult după 1989.
Pornografia este un lucru straniu în mentalitatea românească. Nu poţi să explici fenomenul lecturii tabloidelor cu imagini nuduri, multe penibile, citite fără nicio jenă în mijloacele publice de oameni de vârstă medie şi înaintată, numai prin compensaţii la frustrări erotice din trecut. Evidenţa pe care eu o am este a unei lipse clare de spiritualitate. Cum poţi explica în Bucureşti înmulţirea saloanelor de masaj (despre care am aflat recent, dintr-un studiu sociologic, că sunt bordeluri, naivul de mine!) şi a sex-shopurilor? Nu pledez deloc pentru familia burgheză cu modul ei călduţ şi şablonard de a fi, dar soluţia nu este cu siguranţă masajul. Cum poţi explica că pe grupurile academice ale studenţilor apar anunţuri de job-uri cu caracter explicit erotic şi cu sume fabuloase pentru societatea noastră (între 1.000 şi 2.500 euro)?
Boala postmodernă nu se limitează la cele scrise mai sus. Unul dintre fenomenele cu care m-am confruntat regulat în relaţiile cu studenţii este lipsa de admiraţie, care este unul dintre mijloacele cele mai puternice de emulaţie, atât a lor, cât şi a noastră, cei care îi învăţăm. Narcisismul este o prelungire a dorinţei de juisare permanentă. Și este greu să înveţi un student într-un timp record că educaţia trebuie să aibă şi constrângeri, limitări şi sancţionări pedagogice. Dar învăţământul reprezintă o temă atât de importantă, încât ar merita ca un întreg număr al revistei 22 să îi fie dedicat.
Iată că am vorbit de două patologii: cea comunistă şi cea postmodernă. Unele voci mai în vârstă şi mai înţelepte spun însă că răul pe aceste tărâmuri este mult mai vechi, că el a cuprins spaţiul românesc de secole. Încă sub domnia fanariotă, mai ales în perioada de decadenţă a Imperiului Otoman, apoi în crucea apelor dintre trei mari puteri, cea austriacă şi mai târziu austro-ungară, cea otomană şi cea rusească, noi am avut o politică dominată de spaima de a nu pieri ca neam şi dedublare (sau tetriplare) legată de influenţa momentană a uneia dintre cele trei puteri în zona Principatelor şi în contextul internaţional. Cu siguranţă că şiretenia de care a trebuit să dea dovadă mulţi domni, şiretenie pomenită repetat de către Neagu Djuvara, este altceva decât ipocrizia patologică comunistă şi iarăşi altceva decât perversitatea postmodernă. Dar toate trei fac parte din familia de boli ale fiinţei autentice şi marchează societatea civilă şi politica românească în acest moment. Cum poate fi un consens posibil acolo unde lipsa de transparenţă a format un humus la nivelul mentalului colectiv de secole?!
Ce este de fapt morala în sens tradiţional?
Cărţile de etică o prezintă drept un set de reguli ale comunităţilor necesare pentru a putea supravieţui unul cu celălalt în condiţiile ciocnirii eurilor noastre înguste. Și ea este şi aşa ceva, dar acest înţeles al moralei este unul de suprafaţă. Morala în acest sens este necesară, dar se constituie ca o coajă subţire a conştiinţei.
Cred că morala în sensul ei profund este legată de înţelegerea constituţiei universului şi a structurii personal-individuale şi sociale a fiinţei umane. Fie că este numită dharma în spaţiul hindus sau raţiune divină (logoi) în spaţiul creştin, morala trimite la înţelegerea adâncă a conexiunilor ontice, create ca Armonie şi Frumos: intrapsihice la nivelul persoanei, sociale la nivelul grupurilor umane şi cosmice la nivelul ansamblurilor ecosistemelor şi al Terrei. Toate aceste conexiuni au fost gândite şi create, fie că noi mai credem sau nu, ca un tot organic armonios de Absolutul viu, care depăşeşte cu mult orice dimensiune cosmică. Morala îşi are sursa ei originară în Iubirea hiperbolică a Divinităţii care s-a Întrupat ca Logos.
Or, toate fenomenele negative descrise pe scurt şi incomplet mai sus arată că noi nu ne ridicăm nici măcar la nivelul superficial al moralei (vorbeam mai sus de naturaleţea imoralităţii în mentalul colectiv românesc), departe fiind în orice caz de înţelegerea raţiunilor divine ale Creaţiei şi infinit departe de orice formă de iubire hiperbolică (care a fost, oricum, întrupată în existenţa concretă de foarte puţini spirituali în decursul Istoriei).
Cât egoism înfiorător ne constituie fiinţa individuală şi socială! Poţi avea 5 case şi să dormi liniştit când există studenţi, deci tineri în perioada de formare, care vieţuiesc câte patru în aceeaşi cameră, la un nivel al condiţiilor care este departe, acum la 21 de ani după 1989, de normalitatea minimă? Poţi să locuieşti într-o vilă cu 10-12 camere cu maximum un copil când mai vezi oameni care locuiesc pe stradă?
Cum poţi vorbi de iubire într-o societate care a pierdut formele autentice de comuniune, în afara unor excepţii limitate? O societate care în măduva ei este a-creştină?
Frumuseţea vieţii şi bucuria, de care încearcă să ne amintească Andrei Pleşu (care, paradoxal, ne vorbeşte în ultima sa carte, predominant, tot despre obscenitate), unde pot fi ele oare căutate?
Bucuria este pentru că este nebună, pentru că nu se bazează pe evidenţe empirice, pentru că nu din obscenitate îşi trage ea seva, deşi în mediul ei este obligată să survină.
Există şi speranţă: să nu uităm metafora orientală atât de frumoasă a nufărului (drept simbol al realizării spirituale), care în fundul mlaştinii îşi are rădăcina. //
Citeste si despre: imoralitate, sexualitate excesiva, pornografie, imunologie, tabloide.
