De același autor
În momentele de inactualitate în raport cu tumultul social, viaţa noastră pare un şir lung de încercări în lumea sublunară a părelniciei. Iubirile, prieteniile noastre au un caracter lipsit de plenitudine, relativ şi fragil, realizările noastre sunt departe de a fi absolute şi extraordinare. Întreg universul omului recent şi al omului în genere este unul în a cărui fiinţă intimă este strecurat deja un sunet găunos. „Virtuţile mele răspândesc duhoare înaintea Domnului“, spune sfântul, nebun întru Hristos, din filmul Ostrov.
Concluzia este simplă: realizăm la acest capăt al istoriei că nu tradiţionala gândire a fiinţei, ontologia, care a ocupat reflecţia culturii europene peste 2500 de ani, ci gândirea nefiinţei (drept ceva ce „semiexistă“), meontologia (gr. mē = nu), este tema fundamentală pur şi simplu a gândirii. Nu este astăzi totul reclamă, ambalaj, deci ceva secundar în raport cu produsul însuşi? Nu am fost aruncaţi într-o lume pustiită de aparenţa demonică a regimului totalitar comunist? Nu s-a instalat pentru zeci şi zeci de ani această nefiinţă oribilă în locul realităţilor pline (politice, ştiinţifice, morale, umane)?
O istorie a nefiinţei în filozofia greacă a lui Andrei Cornea (Humanitas, 2010) nu se ocupă de cotidian, ci reflectează sistematic asupra temeiului aparenţelor, asupra nefiinţei înseşi. Cartea ne propune o întoarcere la sursele centrale ale gândirii europene şi, ca răspuns la afirmaţiile simplificatoare ale unui filosof ca Martin Heidegger sau, la noi, ale lui Constantin Noica, demersul lui Andrei Cornea va demonstra că tema nefiinţei este atât de bogată în cultura greacă, încât s-ar putea rescrie întreaga filosofie grecească din perspectiva acestei teme, ceea ce s-ar armoniza cu afirmaţia de mai sus, conform căreia nu doar pentru omul recent, ci pentru om în genere, meontologia ar trebui să fie preocuparea filosofică fundamentală.
Lucrarea lui Andrei Cornea reprezintă o realizare excepţională la nivel internaţional. Motivul pentru care scriem aceste rânduri este tocmai acela de a semnala cititorului semnificaţia unei apariţii ce se poate altfel pierde în masa producţiei editoriale româneşti.
Mai există studii locale în lume ale temei nefiinţei în filosofia greacă, dar nici unul dintre ele nu ajunge la întinderea şi generalitatea lui Andrei Cornea, analiză care este ghidată, în plus, de o idee unificatoare deja menţionată: istoria filosofiei greceşti s-ar putea rescrie drept o istorie a gândirii nefiinţei. Aceasta s-ar constitui în patru mari etape: „nerecunoaşterea temei, interdicţia ei, admiterea nefiinţei ca nefiinţă secundă şi recapitularea îmbogăţită a întregii teme“.
O distincţie centrală care structurează şi ea ansamblul acestei investigaţii sistematice este cea între fiinţă, Nimic (total) şi nefiinţă secundă, respectiv între o gândire ontologică (care ignoră problema nefiinţei), gândire antimeontologică (care declară problema dincolo de limitele conceptibilului şi rostirii) şi gândire meontologică. Iar prin aceste rânduri am introdus deja principalele distincţii ale cărţii.
Cartea este compusă din analize locale ale momentelor centrale ale filosofiei greceşti, însoţite de o reflecţie filologică de un rafinament la care nu a ajuns nici Heidegger şi nici Constantin Noica. De altfel, Andrei Cornea este reprezentantul mai în vârstă al unei generaţii care a reuşit să pătrundă cu acelaşi profesionalism în gândirea grecească antică şi în universul limbii greceşti, generaţie din care fac parte Alexander Baumgarten, Adrian Muraru, Bogdan Mincă.
Observaţiile cuprinse în aceste analize amănunţite asupra gândirii unor mari nume ale culturii filosofice greceşti, începând cu Heraclit, Xenophanes şi Parmenide, până la Plotin, Porfir, Damascius, conţin fiecare contribuţii importante în lumea celor care sunt specializaţi în filosofia antică. Nu este locul să enumerăm, pentru cititorul necultivat, dar nespecialist, toate aceste contribuţii. Un singur exemplu este suficient: un loc comun în analiza dialogului Sofistul din Antichitate şi până acum îl reprezintă afirmaţia conform căreia Platon vorbeşte aici de cinci genuri supreme ale celor ce sunt. Andrei Cornea va arăta că este vorba, de fapt, de şase genuri. Nu este secundară precizarea, fiind vorba, pe de o parte, de obnubilarea temei nefiinţei, pe de altă parte, de un text care se constituie (retrospectiv) în sursa centrală a gândirii europene categoriale.
Bun, viaţa fiecăruia dintre noi reprezintă un şir lung de încercări în domeniul aparenţei ca nefiinţă secundă, iar Andrei Cornea ne pune la dispoziţie o analiză sistematică a conceptului cu ajutorul filosofiei greceşti.
Rostul mai adânc al cărţii abia acum se deschide cititorului. Să ne amintim că tema nefiinţei este pentru prima oară legată în cultura română de cea a patologiei de către Mihai Șora. Filosoful român revine de la prima sa carte Dialogul interior la ultima, Clipa & Timpul, la această relaţie: fie că este vorba de labirintul interior al fiecăruia dintre noi, fie că este vorba de labirintul social, noi suntem permanent confruntaţi cu miile de nefiinţe secunde şi suntem prinşi într-un efort fără capăt de a recunoaşte sunetul plin al unicei acţiuni şi decizii pline de fiinţă într-o situaţie dată.
O lectură a unui tratat sistematic asupra nefiinţei reprezintă atunci o terapeutică. În primul rând, o terapeutică împotriva hrănirii culturale excesive cu jurnalism, cu mici reflecţii conjuncturale, bune sau proaste. Apoi, o terapeutică în sens fundamental: recunoaşterea caracterului de nefiinţă secundă al frământărilor individuale şi sociale, a faptului că omul recent şi omul în genere este în mod esenţial şi în primul rând meontologic, este aruncat în primul rând în lumea aparenţelor. Iar efectul acestei terapeutici este salvator: câştigarea unei inactualităţi bune. A păcii lăuntrice.
// ANDREI CORNEA
// O istorie a nefiinţei
în filozofia greacă
// Humanitas, 2010
Citeste si despre: terapeutic, filosofie, grec, negatie, sofism.
