Dreapta romaneasca: intre experimentul capitalist occidental si proiectul national

Dupa saltul istoric al modernizarii si oc­ci­dentalizarii rapide facut in secolul XIX, dupa socurile extremismului si dupa trau­me­le tranzitiei postcomuniste produse de se­colul XX, secolului XXI are in fata un nou orizont. Suntem acum de drept parte a Occidentului si a civilizatiei sale. Desigur, ramane sa dam un continut sau un fond acestei realitati formale. Dar vremea ezitarilor intre Occident si Orient, vre­mea speculatiilor privind o a treia cale intre Est si Vest a trecut in mod sigur. Greul insa abia acum incepe. Iar motivul de­vine evident, ori de cate ori ridicam ca­pul, desprinzandu-ne de inertia locurilor co­mune din mitologia nationala, care ne in­­greuneaza vederea. Primul lucru pe care-l sesizam este ca principala problema nu este atat una de ajustare a vietii publice, a atitudinilor si a institutiilor la exigentele lumii civilizate, chiar daca si aici ar fi mul­te de facut. Privind lucid in jur, ne lovim aproape imediat de doua seturi de intre­bari care vizeaza un palier mult mai adanc. In primul rand, este o intrebare de natura identitara: cine suntem de fapt noi si ce re­pre­zentam in familia europeana? Ce in­­seam­na acest proiect politic numit si ce vrem de la el pentru deceniile si se­colele care vin? In al doilea rand si la fel de importanta este o alta intrebare: ce tre­buie sa facem acum? Observam ca punc­tul in care am ajuns, departe de a ne invita la relaxare, ne supune unor noi pre­siuni, in niciun fel mai mici decat cele la care am fost supusi in trecut. Care sunt di­rectiile de actiune pe care, ca entitate co­lectiva, trebuie sa si le pro­pu­na? Care sunt obiectivele pe care for­te­le politice, ca instrumente de agregare a acestei actiuni colective, trebuie sa si le aleaga? Care sunt principiile si valorile care trebuie sa le orienteze eforturile?

In lumina celor de mai sus, cartea noas­tra* este gandita ca o contributie la o in­cipienta dezbatere publica in jurul a doua teme inrudite. Prima este problema iden­titatii doctrinare a dreptei romanesti azi, la inceputul noului mileniu, in condi­tii­le in care facem parte formal, cu drepturi si responsabilitati depline, din familia eu­ro­peana. Cea de-a doua este problema na­turii si a viitorului proiectului national ro­ma­nesc in noul context istoric, un context dat nu numai de institutionalizarea aparte­nen­tei noastre la familia civilizatiei transat­lan­tice, ci si de marile provocari geo­po­li­ti­ce pe care aceasta civilizatie le are de in­­fruntat in viitorul nu foarte indepartat.

Este important sa spunem, de la bun in­­­ceput, ca demersul nostru trebuie citit nu atat ca o afirmatie de ortodoxie doctri­na­ra, cat ca o provocare la o dezbatere pu­blica. El identifica o serie de probleme si anunta un set de teme, teze si principii care, credem, ar trebui avute in vedere in dezbaterea intelectuala si politica privind directiile de actiune colectiva ce ne stau in fata. Nu pretindem ca lista noastra de teme si probleme este exhaustiva. Si in niciun caz nu pretindem ca am detine raspunsuri definitive. Cu atat mai mult cu cat aceste raspunsuri presupun o reactie cu o dimensiune colectiva, atat in calitate de reprezentanti ai unui proiect national, cat si de reprezentanti ai marelui ex­pe­ri­ment capitalist-democrat-liberal propus istoriei de catre Occident. Adica atat in ca­li­tate de romani, cat si in calitate de europeni.

Propunem, totusi, cateva teze relativ am­bitioase. Cititorul va descoperi, atat prin­tre randuri, cat si explicit, o propunere de redefinire a catorva dintre cele mai pro­funde elemente ale modului in care gan­dim proiectul dreptei romanesti si, in mod im­plicit, proiectul national. Sugeram ca­te­va abordari despre care credem ca, oda­­ta incorporate dezbaterii publice, vor du­ce, in timp, la o rasturnare spectaculoasa a felului in care vor fi definite si percepute aceste proiecte politice. Nu este vorba numai de o rasturnare de perspectiva - de la o abordare cu fata intoarsa spre tre­cut, la o abordare cu fata catre viitor. Citi­to­rul nostru va descoperi ca este vorba de mai mult: o reconsiderare a insesi sub­stan­tei doctrinare a ceea ce numim dreap­ta romaneasca si, legat de aceasta, o re­in­terpretare a dimensiunii identitare a proiectului national.

Acestea fiind spuse, sa facem o pre­ci­za­re importanta cu privire la modul in care intelegem natura efortului nostru de reinterpretare si redefinire. Angajandu-ne in acest demers, nu plecam de la ideea ca exista o doctrina unica, un decalog uni­ver­sal al dreptei, un set de principii care vali­deaza in abstracto si in eternitate un efort ca al nostru. Nu credem ca suntem in posesia cheii semantice univoce a ter­me­nu­lui dreapta. De fapt, avem o viziune foarte pragmatica: pana la urma, ne place sau nu, dreapta va fi ceea ce miscarea po­litica de dreapta va declara ca este de dreapta. Testul ultim este cel al uzului si al practicii. Iar uzul si practica depind de lup­ta ideilor. In cazul doctrinelor politice, poate chiar mai mult decat in alte domenii ale vietii publice, avem de-a face cu o con­frun­tare retorica neintrerupta pentru a im­pu­ne public o interpretare sau alta si pen­tru a delegitima interpretarile alternative.

Asadar, intelegem foarte bine ca, pu­blicand o carte ca aceasta, ne inscriem in­­tr-o lupta. Intelegem ca sunt si alte pro­puneri si idei privind formula si arhitectura doctrinara a noii drepte a secolului XXI. Intelegem ca propunerile noastre vor trezi reactii din partea celor care gandesc lu­cru­rile in alte paradigme - de pilda, a celor care au ca model perioada inter­be­li­ca sau a celor care cauta o sursa de in­spi­ratie in lumea secolului XIX. Si, de asemenea, mai intelegem ca aceste reac­tii nu ne vor fi favorabile, asa cum nici reac­tiile noastre nu sunt favorabile pro­iec­te­lor unei drepte a secolului XXI, care s-ar revendica de la radicalismul antiliberal si anticapitalist al perioadei interbelice sau s-ar complacea prea mult in nostalgia aris­to­cratiei secolului XIX. Dorinta noas­tra nu este sa evitam polemicile, fie ele si taioase. Am dori insa ca aceasta con­frun­tare sa se dea acolo unde ii este locul - adica in planul ideilor si al argumentelor. Testul fiecarei tabere, care se confrunta acum pentru a defini spiritul dreptei vii­to­rului si a-si impune interpretarea asupra acesteia, este capacitatea de a-i con­vin­ge pe ceilalti ca varianta sa este cea mai viabila, ca propune vehiculul intelectual apt sa raspunda provocarilor istorice ale momentului si, astfel, capabil sa duca mai de­parte, in noul mileniu, proiectul national si familia europeana. Altfel spus, obiec­ti­vul ultim al lucrarii de fata este sa-si con­vin­ga cititorii ca in paginile sale vor gasi schitate principiile unui astfel de in­stru­ment intelectual-politic.

Un prag istoric

Odata cu pragul noului mileniu, traver­sam si un prag istoric. Pentru prima data in istoria sa, , "tara de la portile Orien­tului", se identifica aproape deplin cu Occidentul si traditia acestuia. Mai mult, identificarea a fost consfintita printr-o "integrare" institutionala. Partial asimi­lata si imperfect adaptata unui spatiu euro­pean si transatlantic, imperfect si el, are totusi azi toate conditiile sa in­­toarca o noua pagina in istoria sa. Este simplu sa spunem ca acum suntem si noi eu­ropeni intregi, occidentali. Dar ce in­­seam­­na aceasta, in mod mai precis? Evi­dent ca exista un mare numar de ras­pun­suri posibile. Unul se desprinde in mod natural. Daca facem un experiment men­tal si privim lucrurile nu din perspectiva secolului XIX - o perspectiva ce ne do­mi­na inca perceptiile si reflexele intelec­tua­le cele mai profunde -, ci din cea a se­co­lului XXI, atunci lucrurile capata un cu totul alt contur.

Teza pe care o avansam este simpla: din perspectiva sfarsitului secolului XXI, raportarea noastra politica si identitara va fi, in primul rand, in termeni de bloc politic si civilizational, cu alte cuvinte, va avea loc prin prisma apartenentei la spatiul eu­ro­pean si transatlantic. Este un trend is­to­ric. Treptat, notiunea noastra de traditie si identitate se aliniaza la numitorul comun al blocului geopolitic din care suntem par­te. Altfel spus, la traditia modernitatii occi­den­tale - a capitalismului, liberalismului si democratiei. De aici, un element iden­ti­tar foarte puternic. Ne place sau nu, capi­ta­lismul democrat liberal este nucleul ex­perimentului occidental modern. Este ceea ce face ca Vestul sa fie diferit de restul lumii. Este diferenta specifica fata de care toate celelalte civilizatii si forme de organizare sociala palesc. A fi parte a spa­tiului cultural euroatlantic inseamna a fi parte a acestei traditii si a experi­men­tu­lui istoric occidental intemeiat pe aceasta. Iar se misca rapid in directia con­stientizarii si asumarii pe deplin a aces­­tei identitati.

Bineinteles ca o asemenea aparte­nen­ta este onoranta. Constiinta unicitatii si a pozitiei speciale in istorie functionea­­za la nivel de bloc civilizational dand for­ta, mandrie si sens popoarelor europe­ne. Acestea fiind spuse, suntem acum in pozitia de a identifica explicit ceea ce consideram a fi principiul implicit al drep­tei occidentale, vazute ca o miscare trans­nationala, un principiu care va deveni, in viitor, tot mai prezent in spatiul public al lu­mii romanesti: exceptionalismul tipului de cultura si civilizatie propuse umanitatii de catre Occident. Intr-o lume globala a ci­vilizatiilor aflate, daca nu in coliziune, cel putin in frictiune surda, avem privile­giul si mandria de a fi partea familiei civili­za­tionale careia ii datoram libertatea si prosperitatea lumii contemporane. Avem sansa de a ne relansa in mileniul trei avand ca punct de sprijin si reper excep­tio­nalismul occidental. Nu avem nicio scuza sa ratam. Atinsa de acest excep­tio­na­lism in mod tangent la origini, purtand amintirea remarcabilului salt istoric produs in a doua jumatate a secolului XIX, Romania are sansa, in istoria sa post­comunista, sa isi recupereze in mod miraculos traditia.

Parametrii noii drepte

Pornind de la ideile de mai sus, cartea noastra este structurata dupa cum ur­meaza. Primele doua parti vor trata ceea ce consideram a fi doi parametri cheie ai dreptei contemporane: liberalismul clasic si capitalismul. Din punctul nostru de ve­de­re, procesul de reconstructie a noii drepte, pe care il propunem, ar trebui sa in­­­ceapa cu aceste doua elemente. Aparent, nu suna ca o propunere revolutionara. Dar sa nu uitam un lucru: este vorba de­spre doua teme care, din pacate, nu nu­mai ca au fost insuficient asimilate de dreap­ta romaneasca, dar raman, in conti­nuare, foarte putin intelese in cultura noas­­tra, in general. Vrem sa trecem din­co­lo de lozinci si vrem sa aratam de ce aceasta diada este atat de importanta. Abia cand natura profunda a liberalismului clasic si a fenomenului capitalist, ca pro­iec­te propuse de Occident umanitatii, este descifrata, intelegem si ce implicatii pro­funde are, pentru noi, imbratisarea ca parametri de doctrina politica a principiilor acestor proiecte. Dorim sa demonstram astfel ca nu putem vorbi de o dreapta ro­maneasca moderna, pregatita sa faca fata provocarilor secolului XXI, in absenta intelegerii motivelor pentru care, in noul mileniu, principala sarcina a Occidentului si, implicit, a noastra va fi apararea si dez­vol­tarea mostenirii acestor doua proiecte si a traditiei asociate lor. Pe scurt, in pri­mele doua parti ale cartii fixam doi para­metri generali fata de care, sugeram noi, ar trebui sa se defineasca dreapta con­tem­porana, principiala si constructiva. A fi de dreapta in secolul XXI presupune drept conditii (nu suficiente, dar totusi ne­ce­sare), imbratisarea principiilor liberalis­mu­lui clasic si a ordinii sociale a capitalis­mului.

In partea a treia a cartii continuam dis­cutia, trecand, insa, in alt registru. Teza noastra este ca, dincolo de principii, for­me­le concrete pe care le va imbraca noua dreapta a secolului XXI vor prinde con­tur ca reactie la provocarile si presiu­nile momentului istoric. Ultima parte a cartii este in buna masura dedicata aces­tora din urma. , afirmam noi, de­par­te de a fi ajuns la un liman istoric odata cu accederea in NATO si UE, se afla, de fapt, in pragul unei epoci de turbu­lenta majora. NATO si UE insele si sfera civilizatiei occidentale, in general, sunt la in­­ceputul unei perioade de mari incertitudini si de mari provocari. Iar lista lor nu este deloc scurta: terorismul fundamentalist, demografia, geopolitica - , , Ru­sia - si eroziunea culturala se conjuga intr-un val istoric care preseaza asupra Vestului. Si, pe masura ce presiunea cres­te, devine din ce in ce mai evidenta nece­si­tatea unor reactii pe masura. Speranta noastra este ca Vestul - din care facem acum parte atat informal, cat si formal - va avea capacitatea de reactie necesara tre­cerii cu bine a acestui moment istoric de turnura. In ceea ce ne priveste pe noi, ro­manii, reactia la aceste provocari ne obli­ga sa regandim din temelii strategia nationala si insusi modul in care ne de­fi­nim ca proiect si prezenta istorica.

O optiune necesara

Indiferent ce credem despre pro­vo­ca­ri­le momentului sau despre clivajul stanga-dreapta, nu putem sa nu observam ca este vorba de o tema ce se impune, trep­tat, constiintei noastre publice. Desi inca difuz, simtim ca ne apropiem de un punct in care trebuie cumva sa reevaluam, in lu­mi­na noilor evolutii si a noului context glo­bal, modul in care imaginam identitatea istorica si politica a poporului nostru. Incepem sa realizam ca nu putem con­ti­nua sa functionam indefinit pe baza unei formule gandite si puse in practica in se­colul XIX. Orice popor cu pretentii isi ree­va­lueaza pozitia istorica si se reinven­teaza istoric la cateva sute de ani. Nu este o optiune. Este o necesitate impusa de insasi schimbarea istorica si sociala din jur. Viata politica si destinul natiunilor se constituie in jurul unor formule iden­ti­ta­re. Iar aceste formule identitare sunt partea centrala a marii strategii istorice si a proiectelor nationale ale popoarelor lu­mii. La randul lor, aceste proiecte evo­lueaza odata cu contextul. Un ingredient este, insa, prezent intotdeauna, indiferent de context. Nu este nicio surpriza ca for­mu­lele identitare implica, prin natura lor, o anumita "diferenta specifica" - adica acele elemente prin care un popor se sin­gu­larizeaza ca purtator al unor obiective, directii si experiente istorice unice. Este vorba despre acel "ceva" ce il face spe­cial, ce ii da o nota speciala in concertul celorlalte popoare. Vorbim despre acea viziune de sine ce ii da incredere in el in­­susi si forta sa se confrunte cu vici­si­tu­di­nile istoriei. Acestea fiind spuse, avem acum pregatit terenul pentru a formula (sau, mai bine zis, a reformula) ceea ce con­sideram a fi a doua tema majora a drep­tei romanesti a secolului XXI: re­con­structia identitatii specifice si reinventarea particularismului proiectului romanesc in secolul XXI, in conditiile noii configuratii europene din care facem parte.

Intr-un anumit sens, din acest punct de vedere, lucrurile nu sunt foarte com­pli­ca­te. Noi am imbratisat civilizatia occi­den­tala printr-un act de vointa istorica. Noi nu am crescut natural in ea. Noi am privit ex­pe­rimentul istoric generat de vestici de undeva, de la periferie si am hotarat ca vrem sa fim acolo. Si se pare ca avem sansa sa reusim. Printr-o asemenea op­tiu­­ne necesara, am inceput sa ne re­con­struim identitatea in secolul XIX si, dupa o recadere de o jumatate de secol intr-o sfera straina acestei optiuni, continuam aceasta reconstructie in noul secol si in noul mileniu. Stim ca avem o traiectorie istorica si o zestre istorica unica. Stim ca aducem in familia occidentala un plus de experienta si o perspectiva speciala, spe­cifice unei natiuni care a navigat pe ape istorice nu tocmai linistite, in conditii nu tocmai confortabile, la marginea sud-es­ti­ca a lumii civilizate moderne. Dar aceas­­ta optiune necesara presupune o distan­tare de erorile trecutului. Ar fi o mare gre­seala sa revenim la romanismul ponosit si la locurile comune asociate lui. Noul nos­tru avatar istoric trebuie sa fie unul cu fata catre viitor. Iar definirea acestei fete se face printr-un proiect de reconstructie identitara, cu adevarat national, care pre­su­pune o indelungata dezbatere publica. Mai mult, presupune un profund act de vointa politica.

Reconstructia dreptei romanesti

Toate cele de mai sus constituie ca­drul in care trebuie interpretat demersul nostru: nu ne propunem imposibilul, si anume sa oferim o formula identitara de-a gata, si cu atat mai putin sa o impunem pu­blic, dar dorim ca aceasta carte si idei­le prezentate in ea sa fie o contributie la lansarea dezbaterii publice in urma ca­reia ar putea emerge o formula viabila. In privinta formulei, solutiile sugerate de noi par simple si firesti. Fapt este ca, ne pla­ce sau nu, suntem confruntati cu o mu­ta­tie doctrinara si identitara majora. Pentru ca acum, odata pragul european trecut, se deschide un nou orizont. Acum, con­tex­tul nostru imediat nu mai este o rascru­ce a marilor imperii, ci este dat de unita­tea occidentala in diversitatea ei natio­na­la si culturala. Avem, prin aceasta, deja creionati parametrii generali sau, mai bine spus, europeni, ai reconstructiei drep­tei romanesti si, totodata, ai proiec­tului national romanesc: traditia iudeo-cres­tina in interpretarea occidentala si im­­bratisarea civilizatiei capitalismului nas­cu­ta din aceasta traditie. Si astfel, noua dreapta ar putea creste, sugeram noi, in jurul unei noi perspective, cu doua dimen­siuni: cea a civilizatiei si a familiei euro­pe­ne si cea a specificului national - fie el cul­tural, intelectual sau religios - inter­pre­tat, insa, in contextul mai larg al valorilor civilizatiei capitalist-liberale occidentale.

Desi, in aceasta lucrare, nu vom avan­sa dincolo de enuntarea parametrilor ge­ne­rali ai acestor dimensiuni, sa semna­lam totusi ca semnificatia si implicatiile acestei schimbari de accent doctrinar identitar nu sunt deloc banale. De pilda, sa spunem pentru cei care, in absenta filonului conservator, ideea de dreapta isi pierde forta de atractie, ca din aceasta mutatie de accent rezulta o forma valida, dar paradoxala de conservatorism. De ce paradoxala? Pentru ca ne obliga la un conservatorism al schimbarii. Adica in­­cor­po­reaza o forma de traditie cu totul ati­pica - cea a experimentului occidental libe­ral-democaratic-capitalist -, o traditie care presupune schimbare sociala con­ti­nua. Altfel spus, este un conservatorism ce vrea sa apere si sa conserve o ordine so­ciala a dinamismului. Este un traditio­na­lism calat pe o forma moderna de socie­tate, cea capitalista. Nu trebuie sa fie o surpriza. O privire atenta ne releva cum treptata reasezare a dreptei occidentale in ultimii 50 de ani inchide o paranteza de doua sute de ani. Azi, capitalismul si mo­der­nitatea politica, sociala si institutionala nu mai reprezinta ruptura, ele reprezinta continuitatea. Pe scurt, evolutia istorica a Occidentului modern a generat substanta unui nou tip de conservatorism. Este o tra­ditie reala, nu una artificiala sau inventata si reinventata din ratiuni de experienta po­litica. Si ea se cere aparata. Vorbind despre acest efort defensiv, desfasurat pe baza principiilor si valorilor clasice oc­ci­dentale, atingem punctul cheie. Caci din efortul concret de aparare, punct cu punct, provocare cu provocare, rezulta elementele concrete ale doctrinei si agen­dei comune a dreptei occidentale a zilelor noastre.

Ar fi simplu si placut sa spunem ca toate cele de mai sus sunt doar teme op­tio­nale. Avem, insa, convingerea ca ne si­tuam, in aceasta privinta, in egala masu­­ra, in dublul registru al optiunii si al nece­si­tatii. Si, asumandu-ne riscul de a parea alarmisti sau exagerati, sa spunem ca vorbim aici despre o chestiune de su­pra­vie­tuire istorica. Care este intelesul precis al acestui termen? Are rost sa fie adus in discutie? Merita in vreun fel sa ne preo­cu­pe problema rezilientei istorice a poporu­lui roman si a proiectului sau national? Si, daca da, de ce? Toate acestea, precum si alte teme adiacente reprezinta insa o alta discutie. O discutie pe care o lasam deschisa.

* Fragment din Reconstructia dreptei. Intre experimentul capitalist occidental si proiectul national romanesc, de Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica, volum in curs de aparitie la Editura Humanitas.