De același autor
Raul este, fireste, mult mai vechi si radacinile lui, intortocheate. Paradigma mai larga a crestinismului eliberat din catacombe si instalat din ce in ce mai adanc in jiltul istoriei ne arata, cu o precizie cronologica, diminuarea pathos-ului sau esential bun si evolutia imperturbabila a maladiei institutionalizarii care l-a tot pustiit pana in modernitatea noastra tarzie... Aceasta cadere in timp a crestinismului institutionalizat a fost insotita (si) in spatiul ecleziastic romanesc de tradarea si abandonarea punctelor cardinale ale credintei inspirate de Hristos, care, cel putin in universul stramt al multora dintre cei ce ocupa functii bisericesti-administrative, a ajuns sa fie muzealizat, imbalsamat in cuvinte sterpe, intr-o retorica ininteligibila sau intr-o gestica a inchinarii ce aminteste de sindromul lui Tourette.
Stim de la Dostoievski cum L-ar primi astazi pe Hristos in mijlocul lor acesti mari si mici inchizitori... Deteriorarea moralitatii si demnitatii crestine a unora devenise sub comunism direct proportionala cu gradul de inregimentare in administratia BOR, in care eu vad pana astazi sursa primara a degringoladei institutiilor ecleziastice de la noi. E limpede si atat de trist ca administrativul a sufocat sau tinde sa sufoce total institutia vazuta a Bisericii. E, in plan spiritual, o tragedie care, iata, naste deja drame cumplite sub ochii nostri. Acel barbat (Daniel Corogeanu) cu evidente probleme de perceptie a realitatii, care a ajuns sa fie preot-duhovnic(!) in manastirea maicutei Irina Cornici, a fost hirotonit si numit acolo preot-duhovnic de un episcop! A ajuns, desigur, un truism afirmarea vinovatiei anumitor ierarhi ai BOR, mai ales a celor invechiti in relele istoriei relativ recente... Numirea in functii ce implica o responsabilitate morala covarsitoare a unor personaje frecvent patibulare a devenit din pacate in BOR o traditie, o apucatura. Clasica ierarhie ortodoxa in trei trepte (diacon, preot, episcop) e de mult desueta in realitatea imediata a mediilor oligarhiei ecleziastice. Exista multe alte “trepte” neoficiale, dar atat de vizibile prin influenta si aroganta, de la cea de portar al palatului patriarhal, la cea de preot-consilier pe problema nimicului absolut. Nepoti de preoti-profesori si de episcopi, oameni cu reale abilitati de sofer, strabat rapid peste tot, frizand omniprezenta in diverse sinecuri. Lumea strict b.o.r.-ista a ajuns o lume-in-sine, al carei metabolism si bioritm indica ceva ilogic in plan uman: aseitatea. Aceasta “lume” ermetica si incremenita (intr-o absenta de proiect!) se sustine si se hraneste din ea insasi, practicand un auto-canibalism asemanator celui redat intr-o pictura de Dali... Aceasta lume, pe alocuri de o perversa, demonica luciditate, incurajeaza deliberat si cu ipocrizie obtuzitatea si fanatismul latent al maselor de credinciosi, ce percep in sarutarea mainii unui ierarh o reala invecinare cu divinul.
Cauzele cele mai consistente ale pervertirii spatiului ecleziastic romanesc le constituie, cred, absenta, uneori totala, a vocatiei si apetitului pentru spiritual a majoritatii celor descinsi pe treptele ierarhiei bisericesti, diformul si saracaciosul invatamant teologic, atat in formula lui seminariala, cat si in cea universitara (sistemul mentinandu-se darz in continuare in zona imposturii profesionale, a descalificarii morale a unor profesori si a nepotismului), dispretul pentru cultura laica, dar si pentru cea teologica, obsesia legata de tipic si izolationismul liturgic. Lipsa de discretie si tact, aroganta si mitocania, alergia la intelectuali si pluralism religios, gluma groasa si vulgaritatea etalata dezinvolt in toate cele ale ei au ajuns sa lipseasca rarisim din portretul reusit al (prea) multor clerici, monahi sau nu. Toate acestea concureaza masiv la suprimarea unei relatii normale intre cler si societate, mai ales intre cler si elita culturala a aceleiasi societati.
Relativizarea vocatiei
Problema vocationalitatii monahale si preotesti este, cu siguranta, cea mai grava in lumea ortodoxa romaneasca. Ea are insa legatura directa cu optiunea deliberata pentru lipsa criteriilor de selectie a celor ce aspira la preotie, cu subordonarea totala (in practica!) a scolilor teologice fata de ierarhii locului si trepadusii lor, cu sistemul de complicitati ce structureaza compartimentele labirintice ale BOR-ului, in esenta, cu lipsa elementara de scrupule. Intr-un astfel de cadru moralmente sumbru, pot aparea si evolua nestingherite in ne-simtirea lor personaje aproape anticristice, care, necrezand in nimic, se dovedesc a fi capabile de orice...
Intrebarea referitoare la vocatie ca o conditie sine qua non in optiunea pentru monahism si preotie este exact aceea pe care nu si-o pune majoritatea celor in cauza. Acestia isi permit, mai mult sau mai putin constient, sa triseze cu Dumnezeu, ne-simtirea spirituala ajungand sa fie adesea natura lor. E limpede, in acest context, cine invinge in infruntarea launtrica dintre la pesanteur et la grace...! Victoria asupra harului (ajuns obiect de studiu la Dogmatica!) indica fara nici o indoiala relativizarea completa a vocatiei pentru “cele sfinte” (curate) in stramta lume b.o.r.-ista. Teama mea cea mai mare se leaga de gandul ca aceasta vestejire a vocatiei (dispretul ei, chiar!), in absenta careia, in plan religios, nu poate aparea decat impostura si, ulterior, inevitabilul sacrilegiu, nu este, la noi, doar o consecinta a desacralizarii generale. Aceasta conduce mai degraba la indiferentism religios asumat, si el, tot dintr-o comoditate mentala si morala. In bisericile si manastirile noastre observam insa mai ales viermuiala suspecta a unor persoane extrem de active, a unor adevarati energumeni manati fara mila de demonul santierelor. Mi se pare teribila aceasta ispita a construirii exclusiv “in afara”. Obsesia ridicarii cu orice pret a catedralei mantuirii (colective?) a neamului mi se pare, si ea, un simptom ingrijorator in contextul evident al absentei bisericilor putin mai modeste din noile sau extinsele cartiere urbane sau in cel al lasarii in paragina a refacerii picturii Bisericii Domnesti din Curtea de Arges si a multor manastiri din Bucovina, de care ni se aminteste totusi constant intr-un clip TV persuasiv.
Cred ca intr-o astfel de lume (romaneasca), care accepta resemnat din ce in ce mai multe anomalii etice/morale si a carei mentalitate ameninta sa fie foarte greu curabila, cazul infinit de trist al maicutei Irina sugereaza o nu prea indepartata, desi nedorita, catastrofa a institutiei vazute a Bisericii Ortodoxe. Etimologic vorbind, o catastrofa te poate catapulta in urma, la originile curate de care te-a indepartat perfid hybris-ul acestei lumi cazute, acolo de unde trebuie reluat totul... E, intr-un fel, probabil singura sansa.
As vrea sa pot spera ca ierarhia BOR si-ar putea asuma vreodata o astfel de intoarcere si, deci, o metanoia, dar scepticismul meu e inca prea amar. Ne putem ruga insa ca rastignirea maicutei Irina sa nu ramana doar rastignirea sperantei si credintei noastre...
Dezamagiri legate de oameni
Toate dezamagirile ce imi provoaca o asemenea perceptie asupra starii de lucruri din cadrul oficial al ortodoxiei romanesti sunt legate exclusiv de oameni. Ortodoxia, ca trunchi al crestinismului primar, spre care se intorc atatia cu sete si dragoste, nu are fireste nimic in comun cu derapajele morale si cu nevrednicia exhibata tantos de unii reprezentanti oficiali ai ei. In fond, ortodoxia nu e o simpla haina si nici doar un ancestral tezaur spiritual pe care sa il expunem duminical in atmosfera de muzeu a parohiilor si manastirilor romanesti. Inainte de toate, ortodoxia este sau ar trebui sa fie, cum teoretic deja stim, un mod de viata autentic, asumat cu discretie si nesfarsit bun-simt. Chiar daca acum nu ne poate probabil consola de nimic, vor exista insa mereu, si in cetatea noastra, acei cativa drepti...
Cat priveste religia in general, optiunea pentru ea cred ca poate creste, din fericire, in fiecare dintre noi, independent de valurile de sminteala si mizerie exterioara. Credinta nu ar trebui sa isi intinda radacinile spre exterior, iar daca e adevarat ca ea este un element al constiintei noastre si nu un adaos conjunctural, atunci mai ramane speranta ca, totusi, nu iadul va birui... Fireste, se ridica problema privatizarii religiei, a refluxului ei in sfera strict privata, dar cred ca, in imediat, acesta a ajuns raul cel mai mic cu putinta. Aceasta e una dintre acuzatiile pe care, cu voluptate, ierarhia ortodoxa le aduce mai cu seama intelectualilor, ale caror sensibilitati firesti ea se indarjeste sa nu le discearna. Cum sa nu intelegi, totusi, retinerea unor persoane care nu pot asimila atmosfera de iarmaroc liturgic, in care unii preoti-manechini oficiaza sfanta Liturghie ca pe o... mantra? Cum sa-i condamni, totusi, pe cei care, desi trec cu incredere de pridvorul bisericii ca sa asculte un altfel de logos, nu rezista pana la capatul indepartat al unor predici de lemn de esenta mult prea tare? In ciuda gradului scazut de dificultate al acestor retorice intrebari, o prea mare parte a clerului ortodox nu a gasit totusi raspunsul si nici nu pare a se framanta sa-l gaseasca. Pare in schimb foarte multumita de procentul celor ce s-au declarat crestini ortodocsi. Nu e deloc exclus ca statistica sa fie introdusa curand ca materie obligatorie de studiu in programa scolara a seminariilor teologice.
Dar sa speram ca nu va fi asa!
(Subtitlurile apartin redactiei)
