Ion Diaconescu, memorialistul

Pentru cei care se întreabă sau doresc să îşi aducă aminte cine a fost omul Ion Diaconescu, amintirile sale sunt un bun răspuns. Le-a scris clandestin şi le-a ţinut ascunse, pentru vremuri mai prielnice. Povestea memoriilor lui Ion Diaconescu nu este diferită de povestea propriei sale vieţi. Le-a tratat pe amândouă cu aceeaşi responsabilitate.

Ion Diaconescu a publicat primul volum de memorii în 1998 (Temniţa. Destinul generaţiei noastre, Bucureşti, Editura Nemira, 1998). Devenise deja, de doi ani de zile, preşedinte al Senatului României. Era cea mai înaltă demnitate publică la care poate aspira cineva care nu-şi propune să ajungă pur şi simplu preşedinte al republicii. Atunci, într-o clipă de răgaz în agitaţia politică a guvernării Convenţiei Democrate, liderul ţărănist a găsit timp să-şi pregătească pentru tipar manuscrisul memoriilor despre cei 17 (şaptesprezece!) ani petrecuţi în detenţie, din 1947 până în 1964. Le redactase mult mai devreme, în ultimii ani ai regimului comunist. Momentul redactării nu e lipsit de semnificaţii. Pe-atunci, o astfel de înde-letnicire era încă destul de riscantă. Regimul totalitar nu admitea critici nici măcar în intimitate, iar o eventuală publicare a memoriilor era exclusă din start, cel puţin în ţară. Le-a scris clandestin şi le-a ţinut ascunse, pentru vremuri mai prielnice. Povestea memoriilor lui Ion Diaconescu nu este diferită de povestea propriei sale vieţi. Le-a tratat pe amândouă cu aceeaşi responsabilitate.

Autorii de memorii au varii motive pentru a-şi aşterne amintirile pe hârtie. Unii o fac dintr-un soi de frustrare, pentru a-şi găsi, în acest fel, dreptatea ce le-a fost refuzată de-a lungul vieţii. Ei ne oferă memoriile unor victime. Alţii, de obicei personalităţi politice, o fac pentru a se justifica, pentru a explica deciziile luate într-un moment sau altul, pentru a-şi convinge cititorii de utilitatea, corectitudinea sau eficienţa hotărârilor luate de ei. Acestea sunt memoriile învingătorilor. Există, apoi, memoriile răzbunătorilor, a acelora care se răfuiesc tardiv, în scris, cu contemporanii lor. Cele ale lui Ion Diaconescu nu intră în categoriile enumerate. Nu le-a scris pentru a se justifica, pentru a-şi explica faţă de ceilalţi faptele şi deciziile, pentru a se răzbuna sau pentru a-şi găsi dreptatea. Egoismul tuturor acestor resorturi intime îi era străin. Textul său are, însă, ceva în comun cu memoriile, publicate în număr mare în ultimele două decenii, ale celor care au avut un destin asemănător: deţinuţii politici.

Starea de spirit a autorului, în vremea redactării primului volum, cel al amintirilor din detenţia politică, este cea a unui înfrânt. Arestat la sfârşitul anului 1947 pentru că făcea parte din conducerea organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc (care tocmai fusese scos în afara legii de către noul regim de inspiraţie sovietică), condamnat în urma unui proces controlat politic, proces care nu avea nici o legătură cu ideea de justiţie, trecut apoi, timp de 15 ani, prin faimoasele închisori de la Aiud, Baia Sprie, Râmnicul Sărat, ajuns de mai multe ori în pragul morţii şi supravieţuind doar prin minune, înfometat, bătut, batjocorit, ţinut în izolare totală ani de zile, Ion Diaconescu ar fi avut suficiente motive să se considere un înfrânt. Toate acestea, însă, nu îl doboară interior. Înfrângerea este conştientizată deplin abia în momentul ieşirii din închisoare, prin întoarcerea, după atâta suferinţă, „într-o lume mai rea decât aceea pe care o lăsasem când intrasem pe poarta puşcăriei“. „Încercam din plin sentimentul înfrângerii“, avea să-şi aducă el aminte mai târziu. Şi-a asumat, însă, condiţia cu deplină luciditate. Lipsa egoismului şi luciditatea sunt explicaţiile nevoii sale de a-şi scrie memoriile, de a depune această „spovedanie a mea faţă de mine însumi“.

Al doilea volum de memorii (După temniţă, Bucureşti, Editura Nemira, 2003) şi al treilea (După revoluţie, Bucureşti, Editura Nemira, 2003) redau unul perioada cuprinsă între ieşirea din închisoare (1962) şi revoluţia din 1989, celălalt, anii 1989-2001. Dincolo de drama personală, a proscrisului care nu-şi găseşte un loc în lume, primul dintre cele două volume are o valoare documentară extraordinară. „Umbra lui Coposu“, cum a fost numit Ion Diaconescu (o poreclă care, cred, ar face cinste oricărui om politic), relatează aici o serie de episoade din istoria ţărăniştilor în anii dictaturii. Partidul nu mai exista, însă reprezentanţii lui, cei puţini care au supravieţuit închisorilor, au continuat să activeze clandestin. 

Dacă valoarea unor acţiuni politice se măsoară prin eficienţa lor, atunci avem aici un caz fericit de reuşită: în decembrie 1989, când Partidul Naţional Ţărănesc a redevenit legal, era cea mai coerentă forţă politică de opoziţie. Fără mărturia lui Ion Diaconescu ne-ar fi greu să înţelegem ce eforturi şi ce riscuri au făcut posibilă acea performanţă.

Pentru cei care se întreabă sau doresc să îşi aducă aminte cine a fost omul Ion Diaconescu, amintirile sale sunt un bun răspuns. Într-una dintre pagini, memorabilă, el povesteşte un episod simplu, dar plin de tâlc. La „eliberarea“ din închisoare, a fost trimis, însoţit de un gardian, în câmpia Bărăganului, cu domiciliu obligatoriu. În trenul de persoane obişnuit, cu care a făcut acea călătorie forţată, nu avea voie să vorbească cu ceilalţi călători. Dintr-o neatenţie a gardianului, cel escortat a reuşit să le povestească sumar vecinilor de compartiment că este deţinut politic şi că a stat 15 ani în puşcărie, iar acum se îndreaptă spre domiciliul obligatoriu. Profund impresionaţi, aceştia au răspândit rapid vestea în tot trenul: „Din acel moment şi până am ajuns la Ploieşti, zeci de călători s-au perindat prin faţa compartimentului meu. Cu discreţia de rigoare, spre a nu fi zăriţi de gardian, îmi făceau tot felul de gesturi de simpatie şi încurajare. Unii se limitau numai să mă vadă, cam aşa cum se înghesuia lumea la Moşi să vadă cine ştie ce număr de senzaţie. Desigur, semnele de simpatie îmi provocau o mare bucurie, îmi dădeau simţământul că, totuşi, lupta şi suferinţa mea n-au fost zadarnice...“. Mesajul lui Ion Diaconescu e simplu. Cel care a dat atât de mult şi nu a renunţat să dea nici măcar atunci când îşi conştientiza înfrângerea nu cere nimic altceva în schimb decât simpatia noastră. //